Cunoscut expert internațional în probațiune, Ioan Durnescu este în prezent profesor doctor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. Contribuția lui în domeniul probațiunii și asistenței sociale este susținută prin faptul că este autor si co-autor a numeroase articole și volume, fiind și coordonatorul unui volum menit să vină în ajutorul studenților de la programul de licență sau masterat, intitulat Probațiunea: teorii, legislație și practică, publicat la editura Polirom, în anul 2011. A lucrat în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor și în Ministerul Justiției, Direcția de Probațiune, iar în cadrul Universității din București, a contribuit activ la înființarea Centrului de voluntari în justiție a Asociației studențești Youth for Justice.

În cadrul primei gale a Premiilor Senatului Universității din București, prof. univ. dr. Ioan Durnescu a obținut distincții pentru Proiectul cu cea mai mare contribuție științifică cu impact în societate, pentru Cel mai inovator curs și pentru Cea mai bună revistă. Despre cele trei inițiative interesante ne va vorbi chiar prof. univ. dr. Ioan Durnescu.

Reporter: Ce v-a motivat să concurați la Premiile Senatului Universității din București?

Ioan Durnescu: Cred că la început a fost curiozitatea. Am vrut să văd ce sunt aceste premii și cum sunt ele distribuite. Ulterior, mi-am propus chiar să câștig măcar unul dintre aceste premii. Mi se pare că este foarte motivant să constați că ceilalți din comunitatea ta apreciază ceea ce faci.

R.: Cum credeți că ar mai putea stimula excelența didactică și de cercetare Universitatea din București?

I.D.: Cred că excelența există în Universitatea din București. Mi se pare, însă, că uneori ea nu este suficient de bine direcționată sau cunoscuta. În opinia mea, colegii care au o preocupare specială pentru cercetare ar trebui orientați spre cercetare. Cei care au aplecare spre predare, ar trebui orientați cu predilecție spre predare. Desigur că o combinare a celor două direcții este ideală, însă vorbim aici despre proporții. Cei pasionați de cercetare pot acorda mai mult timp cercetării, spre exemplu. Pentru a susține o astfel de abordare, cred că ar fi nevoie ca managementul Universității, împreună cu cadrele universitare, să schițeze planuri de carieră individuale pe care să le urmărească apoi prin evaluările anuale. Nu știu dacă un astfel de proiect este utopic. Poate că da. Aș vrea însă să îl văd experimentat într-o facultate măcar pentru 4-5 ani. Cred că are un potențial fantastic.

R.: În cadrul proiectului Etnografia tranzițiilor la deținuți v-ați propus, alături de echipa cu care ați lucrat, să ajungeți la o privire asupra problematicii, una subiectivă, din perspectiva deținuților. Schimbă acest fapt cunoașterea teoretică anterioară sau ele se întrepătrund și se completează reciproc?

I.D.: Cunoașterea modului în care foștii deținuți înțeleg sau își construiesc subiectiv cariera personală sau socială după liberare aduce o perspectivă complementară cunoașterii de până acum. Până de curând, cele mai multe teorii psihologice sau sociale localizau procesul de reintegrare fie la nivelul societății, fie la cel individual. Perspectiva noastră a vizat în special modul în care individul, cu subiectivismul său, interacționează cu structurile sociale din mediul său. Astfel, am ajuns la o înțelegere mai profundă și oarecum mai complexă a modului în care fostul deținut se proiectează în această etapă de post-liberare, dar și cum socialul răspunde la input-urile venite din partea fostului deținut. Am văzut, aici, cum această interacțiune reprezintă o importantă sursă de identitate pentru fostul deținut și cum schimbările din viața socială pot influența identitatea personală și vice-versa. Știm deja, din teoriile desistării, că identitatea narativă a persoanei joacă un rol critic în procesul de desistare.

Prin urmare, studiul nostru a contribuit la o cunoaștere mai profundă a schimbărilor identitare în contextul desistării. Să va dau un exemplu, mai bine: știm din literatură că ocuparea unui loc de muncă reprezintă un factor important în desistare. În studiul nostru, am adăugat la această observație că nu orice loc de muncă are acest efect, ci un loc de muncă care să însemne ceva pentru fostul deținut și să îi asigure un trai decent care să îi ofere speranța că poate să își construiască și o altfel de viață. Odată găsit un astfel de loc de muncă, fostul deținut își schimbă vocabularul, își schimbă rețelele sociale (“weak ties”) și se raportează la sine nu ca la un „fost deținut”, ci ca la un cetățean util al societății, un părinte bun sau un soț de ajutor. Iată cum un anumit loc de muncă poate să ducă la desistare prin intermediul schimbărilor de identitate.

R.: Care este atitudinea generală a românilor în ceea ce privește situația foștilor deținuți și reintegrarea lor socială?

I.D.: Din păcate, societatea românească și, în special, românii sunt destul de intoleranți față de foștii deținuți. Se pare că imaginarul colectiv este dominat de imaginea fostului deținut ca fiind o persoană periculoasă ce trebuie ținută departe de noi ceilalți. Nu aceeași atitudine am întâlnit în rândul comunităților de romi. Aici, am observat o atitudine mai inclusivă și mai realistă. Am întâlnit frecvent reacții cum ar fi: Ai comis o infracțiune, ți-ai ispășit pedeaspa. Acum ești acasă. Încearcă să rămâi lângă familia ta. Ne este greu fără tine. Cred că un astfel de mesaj însoțit de un sprijin emoțional și practic poate face ca eforturile fostului deținut sa fie mult mai eficiente.

R.: Care a fost motivul pentru care ați ales ca cercetarea să fie făcută în colaborare cu Universitatea din Oslo?

I.D.: Motivul din spatele acestei alegeri este mai simplu decât poate vă așteptați. Din diverse conferințe îl cunoșteam deja pe Thomas Ugelvik de la Departamentul de Criminologie și Sociologie a Dreptului. Știam că are cercetări interesante în penitenciare – a se vedea spre exemplu hrana ca formă de rezistență în penitenciar – și l-am întrebat dacă i-ar plăcea să studiem împreună experiența subiectivă a tranziției spre libertate și a fost de acord. Am fost foarte încântat de modul în care a decurs colaborarea. Departamentul din care face parte Thomas este unul foarte puternic și cosmopolit.

R.: Credeți că cercetarea desfășurată în cadrul acestui proiect va influența doar persoanele din acest domeniu (inclusiv studenții) sau și publicul larg?

I.D.: În baza concluziilor acestui studiu, am realizat un scurt metraj artistic – 2 lei 60 – în care am încercat să punem în limbaj cinematografic și accesibil cât mai multe mesaje importante pentru publicul general, precum și pentru angajatori, membrii familiei fostului deținut, reprezentanții statului etc. Filmul poate fi găsit pe YouTube. De asemenea, am formulat recomandări de politică și practică penală pe care le-am transmis tuturor celor ce le pot folosi. Aceste recomandări pot fi găsite și pe site-ul proiectului – www.reentry.eu. De asemenea, am scris numeroase capitole și articole științifice ce au fost publicate în țară și în străinătate. În concluzie, ne place să credem că studiul nostru a afectat mai multe straturi din societatea românească și nu numai.

R.: În cadrul Premiilor Senatului Universitătii din București ați câștigat și premiul pentru cea mai bună revistă, European Journal of Probation. Chiar dacă este o revistă relativ tânără (din 2009), a reușit să strângă laolaltă articole ale unor profesori și cercetători din peste 15 țări. V-ați dori ca ea să rămână exlusiv în format electronic sau în viitor să fie și tipărită?

I.D.: Cred că viitorul este al virtualului. Nu cred în formatul tipărit al revistelor ce trebuie să circule repede și ușor. Am dori ca EJP să rămână doar în format electronic și să ajungă instantaneu la sute de mii de cititori.

R.: Spuneți-ne și cum a luat naștere această revistă și dacă colaborarea cu diferiți cercetători a reprezentat un avantaj în lucrările sau proiectele dumneavoastră ulterioare.

I.D.: Revista a apărut oarecum firesc în cadrul unui grup de lucru dedicat măsurilor și sancțiunilor comunitare din Societatea Europeană de Criminologie, grup pe care îl coordonam în acel moment. Revista a coagulat și mai bine grupul prin oferirea unei platforme de dialog academic complementar conferințelor cu care ne obișnuisem deja. Apartenența la acest grup și nașterea acestei reviste au jucat un rol esențial în devenirea mea profesională, cu atât mai mult cu cât în România nu exista un spațiu al dezbaterii criminologice. Prin urmare, dialogul internațional a fost pentru mine o sursa de motivație și performanță. As vrea aici sa-i multumesc fostului decan, domnului Marian Preda, pentru sustinerea pe care a aratat-o revistei.

R.: La Facultatea de Sociologie și Asistență Socială sunteți titularul cursului Introducere în probațiune, în cadrul căruia folosiți diferite metode de predare, astfel încât să le oferiți studenților o înțelegere cât mai bună a problematicii. De ce considerați că diversitatea acestor metode este benefică pentru ei și nu ați ales o manieră pur teoretică?

I.D.: Cred că este esențial ca un curs la Departamentul de Asistență Socială să aibă o componentă importantă despre implicațiile practice ale teoriei. Mai mult chiar, este, de regulă, util să arăți și care sunt consecințele acelei practici asupra celor direct implicați. Acesta este motivul pentru care cursul menționat de către dvs. are o parte de teorie, una de implicații practice și una despre modul în care fostul deținut percepe aceste practici.

Mai cred că un curs trebuie să informeze, să dezvolte unele înțelegeri sau abilitați și să continue să aibă și un conținut atractiv, chiar de divertisment, dacă se poate. Studenții noștri sunt adulți și au nevoie ca procesul de învățare să le stimuleze cât mai multe simțuri. De aceea, încerc ca, ori de câte ori este posibil, să utilizez o gamă largă de metode de predare/formare: prelegere, discuții, prezentare video, invitați, vizite etc.

R.: Considerați că diversitatea metodelor de predare reprezintă o necesitate în învățământul românesc? Indiferent dacă ne referim la cel preuniversitar sau universitar.

I.D.: Da, cred că este esențial să regândim metodele de predare și să nu mai folosim exclusiv prelegerea, ci să fim creativi spre o formă mai colaborativă de predare. Cred că, dacă am privi studentul ca partener și nu ca recipient al învățării, am fi mai deschiși către alte forme de învățare. Știm din pedagogie și am observat și eu că studentul asimilează informația mai bine dacă este implicat activ în prelucrarea acesteia. Prin urmare, da, cred că diversitatea, inovația, abordarea colaborativă și implicarea activă a studentului pot duce la rezultate mult mai bune în procesul de învățare. Nu văd de ce ar trebui să fie mult diferit și la nivel preuniversitar.

R.: În cadrul acestui curs ați ales să aveți și invitați, mai exact persoane care au în spate o experiență carcerală. Povestiți-ne, pe scurt, care a fost reacția și atitudinea studenților dumneavoastră la întâlnirea cu aceste persoane și dacă considerați că o astfel de interacțiune poate fi eficiență în anularea unor stereotipuri.

I.D.: Reacția celor mai mulți studenți este de surpriză. Vă spuneam mai devreme că imaginarul colectiv este dominat de figuri fioroase atunci când vine vorba despre deținuți. La acest curs au ocazia să întâlnească un fost deținut educat și cu o traiectorie socială relativ apropiată de a lor. Ca urmare a discuțiilor colective, studenții înțeleg că deținuții sunt oameni ca noi toți care, însă, au comis greșeli, unele chiar grave. Aceste greșeli, însă, nu îi caracterizează pe cei mai mulți dintre ei. Cum spunea cineva, nu vrei să fii judecat după cele mai urâte cinci minute din viața ta. Cunoașterea celuilalt reduce tendința de respingere a lui și, astfel, putem deveni mai incluzivi și, poate, mai toleranți cu cei care deja și-au ispășit pedeapsa și așteptă pe marginea societății să fie reprimiți ca cetățeni cu drepturi depline.

R.: În încheiere, v-aș ruga să ne spuneți ce a însemnat pentru dumneavoatră câștigarea celor trei premii în cadrul Premiilor Senatului Universității din București și cât de importante sunt ele pentru parcursul profesional al unui profesor și cercetător.

I.D.: Pentru mine aceste premii au însemnat un moment important în cadrul organizației. Cred că avem nevoie majoră de ritualuri și procese care să promoveze și să recunoască performanța academică. Nimic nu este mai demotivant într-o universitate decât nerecunoașterea performanței, în opinia mea. Aceste premii răspund exact la acest deziderat. Știu că a fost prima ediție la care mulți colegi au preferat să aștepte să înțeleagă mai bine procesul și nu au aplicat. Sper ca pe viitor cât mai mulți dintre noi vor aplica, iar competiția se va ascuți.

R.: Vă mulțumim pentru răspunsurile date și vă dorim mult succes în activitatea didactică și în proiectele și cercetările următoare!

I.D.: Și eu vă mulțumesc!

Share This