Riscuri geomorfologice

 

 

Cu toate ca notiunea de risc apare in Evul Mediu, in filozofia camatariei, stiinta riscului natural este o creatie a sec. XX. Riscul natural s-a conturat in urma observatiei facute de geograful american White, ca amenajarea unor teritorii cu un grad ridicat de instabilitate conduce in timp la cresterea potentialului de pierderi materiale si umane la nivelul economiei nationale (White 1958). Conform definitiei lui White (1974), riscul natural este stiinta interactiunii dintre comunitatea umana si mediu, interactiune guvernata de capacitatea de adaptare a omului si de legile fizice.

Traditional, dezastrele naturale erau atribuite fenomenelor extreme, definite ca evenimente cu magnitudini care depaseau valorile obisnuite, devenind periculoase pentru comunitatile umane (Burton si Kates 1964). Aceasta atitudine a marcat si Deceniul de Lupta Impotriva Dezastrelor Naturale, deceniul anilor 1990, care a incurajat prin aceasta atitudine solutiile de ordin ingineresc pentru diminuarea riscului natural (Cannon, 1994). Aceasta supraevaluare a sigurantei de mediu ca urmare a interventiilor ingineresti a fost subliniata inca de White si colaboratorii sai, prin cercetarile efectuate in a doua jumatate a secolului trecut (White, 1974, Kates, Burton 1986).

In ultimele decenii se impune tot mai mult in geostiinte ideea explicarii dezastrelor ca fenomene rezultate din cuplul relatiei om-mediu (Hewitt 1983, Cannon 1994; Tobin si Montz 1997; Blaikie et al. 1994). Hazardul in sine nu are semnificatie sociala, fiind un eveniment legic posibil si specific sistemului natural. El devine dezastru cand afecteaza o comunitate umana expusa si vulnerabila. Orice spatiu contine un potential de instabilitate, impunand anumite constrangeri naturale. Pentru cresterea securitatii de mediu, importanta maxima capata, in aceasta relatie, nivelul de constientizare si raspuns din partea componentei umane, care se concretizeaza intr-un anumit stil de viata, cu un anumit nivel de rezilienta (Tobin si Montz 1997, Blaikie et al.,1994, Mileti 1999; Wisner 1988; Davis 1987).

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 26 August 2011.