Director al proiectului Discursul parlamentar romanesc: traditie si modernitate. O abordare pragma-retorica, cod CNCSIS 2136/2008, PN II, IDEI

http://www.unibuc.ro/n/cercetare/filologie/cc-cla-ro/pc-dprtm-ro/

 

 

 

 

 

 

Liliana Ionescu-Ruxandoiu

 

Discursul parlamentar romanesc: traditie si modernitate. O abordare pragma-retorica, cod CNCSIS 2136/2008, PN II, IDEI

Concluziile cercetarii

1. Modernizarea relativ rapidă a societăţii româneşti, îndeosebi începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a avut unele premise în dezvoltarea economico-socială a Principatelor Române, dar a fost cu precădere rezultatul creării, după model occidental, a unui sistem de instituţii care să asigure funcţionarea regimului constituţional reprezentativ. Prin intermediul acestor instituţii, şi îndeosebi prin activitatea sistematică a membrilor parlamentului, indivizii au ajuns treptat în situaţia de a-şi asuma în diverse grade rolul de cetăţeni, realizându-se astfel, în timp, trecerea de la popor la naţiune (S. Marton).

Societatea românească se integrează în clasa aşa-numitelor „follower societies”, caracterizate prin prezenţa unor „shortcuts” spre modernitate (R. Bendix). Modernizarea a combinat schimbări intrinsece, produs al unor condiţii şi tendinţe locale specifice, cu schimbările produse sub impactul influenţelor externe. Ambele au implicat o amplă acţiune instituţională de găsire a unor echivalenţe funcţionale sau de construire a unor substitute pentru elementele absente, dar şi de identificare a unor tipare adecvate de acţiune în procesul de efectuare a tuturor acestor schimbări.

Parlamentul a reprezentat instituţia pilot în procesul modernizării societăţii şi al construirii naţiunii române. Dezbaterile parlamentare au contribuit la introducerea, în spaţiul românesc, a unnor idei şi concepte noi, care au contribuit, la rândul lor, la crearea unor noi realităţi (cf. R. Koselleck). Încă de la începuturile vieţii parlamentare la noi se poate vorbi de constituirea unui sistem terminologic gravitând în jurul unor concepte de bază, cum ar fi democraţie, liberalism, conservatorism, criză, la care se adaugă mai târziu socialism, comunism. Termenii legaţi de aceste concepte prin relaţii de contiguitate semantică, echivalenţă sinonimică sau antonimie constituie serii izotopice complexe, difuzându-se treptat din vocabularul elitelor politice şi intelectuale spre vocabularul unor grupuri din ce în ce mai largi ale societăţii. Efortul oratoric al marilor actori politici ai epocii este acela de a aduce în centrul universului de expectaţie al clasei politice aceste noţiuni cu ajutorul mecanismelor discursive de flexibilizare (mai ales prin evaluare şi prin impregnare cu afecte). Conceptele şi formele lor specifice de lexicalizare sunt încorporate cu o relativă uşurinţă unor ideologii, căpătând adesea conţinuturi semantice diferenţiate în grade variabile, şi ajung să se politizeze, configurând teritorii specifice de dispută pe scena parlamentului. Evoluţii similare se produc şi în cazul unor concepte mai vechi rămase în uz, cum ar fi tradiţie, libertate, românism, românitate.

În dezbaterile parlamentare, mai ales în intervenţiile lui Mihail Kogălniceanu, sunt recurente conceptele de unire şi de lege/ reformă, atât la nivelul denominaţiei  explicite, cât şi la nivelul referirilor indirecte. Semnificaţiilor acestor concepte li se asociază o gamă de afecte care le flexibilizează. În ce priveşte încadrarea conceptelor în mentalul epocii, am constatat că, în momentul realizării istorice a evenimentelor pe care le desemnează discursiv, acestea intră în tiparul temporal al contemporaneităţii noncontemporanului, pentru ca, mai târziu, retrospectiv, să fie încadrate în tiparul întoarcerii constelaţiilor şi al cronologiei ireversibile (R. Koselleck). O serie de noţiuni (unire, lege agrară etc.) capătă un alt statut argumentativ, evoluând de la stadiul de purtătoare ale unor valori negative, care instaurează dezacordul, la stadiul de valori pozitive şi apoi de prezumpţii de normalitate.

 

Lumea conceptuală şi cea socială îşi constituie reciproc contexte de funcţionare, impunându-şi convenţii, şi deci restricţii reciproce de uz, ceea ce conduce spre legitimarea sau de-legitimarea unor practici instituţionale (M. Richter).

Strategiile politice folosite de parlamentari sunt dependente de specificul problematicii dezbătute, evoluând în decursul timpului. În primul deceniu de existenţă a parlamentului (1866-1877), de exemplu, una dintre strategiile cele mai folosite este aceea a faptului împlinit (fait accompli). Ea este aplicată în dezbaterea problemelor legate de recunoaşterea regelui Carol I, a numelui de România, a dreptului de a avea o monedă naţională cu efigia domnitorului. Legitimarea politică a faptului împlinit se realizează printr-o serie de strategii discursive şi tehnici argumentative care folosesc echivocul sau recurg la distincţii fine remodelând continuu domeniul argumentativ al tezei susţinute. Pe această cale se încearcă transferul luptei politice din zona dezacordului şi a controversei în cea a concesiei. Adesea, discursul construit cu scopul de a legitima faptul împlinit poate fi falacios la nivel local, deziderativ (wishful thinking) şi propagandistic, în ansamblul său însă acest discurs este extrem de inovativ.

            2. Încă de la început, parlamentul român s-a manifestat ca o comunitate de practică, definită prin angajamentul reciproc al membrilor săi de a construi un alt tip de sistem politic, la baza căruia să stea ordinea constituţională asigurată de instituţii politice şi administrative moderne şi de o legislaţie nediscriminatorie, răspunzând noilor necesităţi ale societăţii. Legitimaţi în egală măsură ca membri ai acestei comunităţi prin votul cetăţenilor, parlamentarii şi-au construit în timp – ţinând seama şi de modelele străine – propriul sistem de convenţii şi reguli de funcţionare instituţională, incluzând practicile discursive şi delimitarea repertoriului de resurse comunicative negociabile, dar şi un sistem specific de convingeri, valori şi relaţii de putere, validat prin confruntarea rituală a discursurilor. Aşteptările create astfel privesc nu numai tiparele comportamentale (inclusiv cele privitoare la comportamentul lingvistic) ale actorilor politici considerate acceptabile în cadrul comunităţii de practică, ci şi tiparele de interpretare a acestor comportamente. Calitatea de membru al parlamentului implică o activitate de însuşire progresivă prin practică a acestor tipare.

3. În esenţă, în evoluţia discursului parlamentar românesc se pot identifica două mari etape, delimitate de primul război mondial. Introducerea votului universal după acest eveniment în locul celui cenzitar din perioada anterioară a determinat nu numai lărgirea bazei electorale şi deci creşterea numerică şi diversificarea publicului căruia îi era destinat discursul, ci şi diversificarea socială a reprezentării parlamentare. La acestea se poate adăuga o diversificare a problematicii şi mai ales a tradiţiilor discursului, ca urmare a creării României Mari.

După primul război mondial, dacă sistemul normelor interne de funcţionare a parlamentului se consolidează, în sistemul utilizării resurselor discursive se înregistrează o deschidere progresivă spre strategii şi forme de expresie ale comunicării curente. Evident că nu se pot face generalizări: educaţia, profesia şi temperamentul fiecărui parlamentar joacă un rol în alegerile strategice şi lingvistice. Există încă mari oratori, al căror discurs este elegant şi elevat, în buna tradiţie constituită în ultimele decenii ale secolului XIX, dar, în ansamblu, comportamentul comunicativ individual al parlamentarilor este supus într-o măsură mult mai restrânsă cenzurii celorlalţi mebri ai comunităţii de practică. În acest discurs îşi fac treptat loc strategiile directe ale impoliteţii, ceea ce se traduce prin posibilitatea de a substitui ironia (strategie indirectă) cu insulta; argumentele de autoritate prezentate sub forma citatelor din autori (mai ales străini) consacraţi devin mai rare, iar argumentele ad hominem mai frecvente; seriile izotopice implicând evaluări negative includ termeni denigratori duri, formele limbajului colocvial insinuându-se treptat, fără a mai declanşa reacţii ale auditorilor.

 

4. Ca variantă de bază a discursului politic, discursul parlamentar este predominant conflictual (şi nu consensual), competitiv (şi nu cooperativ), având mai ales dezacordul (şi mai puţin acordul) drept trăsătură constitutivă. În aceste condiţii, punerea în scenă (E. Goffman) pe care o implică este o strategie complexă, menită să asigure eficienţa acţiunilor persuasive ale vorbitorului, inclusiv prin captarea atenţiei auditoriului, dar şi satisfacerea cerinţelor de bază legate de propria imagine a acestuia şi de imaginea celorlalţi.

Analiza datelor pune în evidenţă faptul că, în ciuda aparenţei sale monologice, discursul parlamentar are o structură de adâncime stratificată, implicând tipare dialogice diverse şi complexe, începând cu formele comunicării adresate, distribuite variabil în cuprinsul diferitelor intervenţii, la care se adaugă tehnicile mai subtile de perspectivare, implicând o scindare a vocii autorului sau structuri dialogale propriu-zise, determinate de întreruperile din sală, care conduc uneori spre ample schimburi de replici, segmentând desfăşurarea unei intervenţii.

4.1. Formele nominale de adresare (FNA) sunt mărcile alocutivităţii discursului parlamentar, a căror prezenţă se justifică atât prin normele acestui gen discursiv, cât şi prin factori de natură pragmatică, legaţi de particularităţile contextului comunicativ.

Sub aspect formal, în discursurile parlamentare se actualizează atât FNA colective, cât şi FNA individuale, primele având însă o pondere globală mai mare.

Sub aspectul funcţionării discursive, specifică este actualizarea exclusivă a funcţiei de cadraj interlocutiv (C. Détrie), sub diversele sale forme (cadraj general, specific sau interpersonal), funcţia de cadraj evaluativ fiind practic absentă. Funcţia de cadraj interlocutiv, îndeosebi în cazul cadrajului general şi a celui specific, este o funcţie ritualică. FNA au rolul de marcatori discursivi – paranteze organizaţionale (D. Schiffrin) – delimitând secvenţele formale (început, încheiere) şi tematice ale discursului, uneori indicând şi succesiunea acestora.

Pragma-retoric, FNA îndeplinesc, în multe situaţii, o funcţie fatică, reprezentând simple automatisme, acceptabile în virtutea faptului că discursul parlamentar este un discurs adresat. În alte situaţii însă, prezenţa lor este legată de punerea în scenă interlocutivă a discursului. Rolul FNA este acela de a capta şi menţine atenţia şi interesul publicului sau de a asigura controlul receptării. Prin intermediul lor, oratorul poate mima deschiderea spre un auditoriu pe care pare că îl consultă, dar poate semnala şi introducerea unor secvenţe polemice, delimitând grupul adversarilor. De remarcat că, de cele mai multe ori, atacul la persoană este evitat fie prin alegerea unor FNA colective, fie prin generalizări privind poziţia grupului pe care îl reprezintă interlocutorul desemnat printr-o FNA individuală. 

4.2. Determinarea perspectivei discursive (perspectivare) presupune trei etape de bază: evaluarea, poziţionarea şi alinierea/ disocierea poziţiilor. Multe dintre intervenţiile în plenul Parlamentului românesc interbelic conţin  evaluări, directe sau indirecte, ale unor evenimente (evaluări de re), argumente (evaluări de argumento) sau discursuri (evaluări de dicto), eventual, ale unor combinaţii ale acestor elemente.

În cazul evaluărilor de re, esenţiale pentru perspectivare, calificarea stării de fapt se realizează prin intermediul unor verbe copulative (a însemna) sau predicative tranzitive, asimilate acestora (a constitui), în interiorul unor structuri de tip ecuaţional. Evaluările de argumento sunt grupate adesea în jurul unor substantive din sfera cogniţiei (raţionament, argument, explicaţie) sau al unor verbe de cogniţie (a justifica), unele intervenţii ilustrând, totuşi, devierea de la argumentarea bazată pe logos, prin prezenţa unor paralogisme (ad personam, ignoratio elenchi).

Evaluările de dicto sunt legate de lupta pentru imagine, transmiţând, în general, atitudinea locutorului faţă de discursul altor membri ai parlamentului (MP). De cele mai multe ori, este vorba despre o falsă apreciere a discursului celuilalt, realizată indirect, prin intermediul unor figuri retorice de tipul antifrazei, asociate cu un anumit contur intonaţional, care orientează lectura în direcţia unei posibile evaluări negative. Intonaţia apare, în acest caz, ca o glosă la nivel suprasegmental, semnalând disocierea locutorului faţă de discursul celuilalt, prin citare „în răspăr”, strategie subsumabilă polifoniei/ plurivocalităţii.

            Evaluările complexe transmit atitudini, concretizate prin aprecieri asupra discursurilor, afecte (reacţii emoţionale) şi judecăţi (articulate prin intermediul metadiscursului instituţionalizat, care evaluează comportamentul uman, prin referire la comunitatea de practică reprezentată de Parlament). Atitudinile sunt dublate frecvent de distanţarea locutorului faţă de textul citat, care fiind atribuit unei surse externe, prezintă  un dublu avantaj: obiectivarea (autenticitate) şi deresponsabilizarea vorbitorului.

Corpusul nostru a evidenţiat preferinţa MP pentru strategiile evaluative complexe, care privilegiază ethosul şi pathosul, în detrimentul logosului. Citatele, definiţiile şi statisticile la care se apelează sunt deturnate de la funcţia lor primară de justificare, fiind invocate tocmai pentru a fi invalidate.

4.3. Scindarea vocii autorului într-o voce care asertează şi una care interpretează este un mijloc important de a masca natura conflictuală a discursului, competiţia şi dezacordul, de a crea o aparenţă de atenuare a forţei actelor de ameninţare a imaginii celorlalţi şi, prin aceasta, de ameliorare a propriei imagini.

Prin acest procedeu vorbitorul îşi defineşte punctul de vedere asupra anumitor probleme, situându-se astfel într-o relaţie de convergenţă sau divergenţă cu alte puncte de vedere exprimate. Procedeul se bazează pe o întrepătrundere specifică între subiectivitate şi intersubiectivitate.

            Citatul, întrebarea retorică şi ironia sunt câteva dintre tehnicile fondate pe scindarea vocii vorbitorului, care funcţionează în mod diferit în procesul de perspectivare. Citatul este numai o ancoră necesară pentru discursul de bază; el este produs de vocea care interpretează. Cele două voci pot fi consonante sau nu, ceea ce înseamnă că ele oferă auditoriului o evaluare asemănătoare sau diferită a aceleiaşi probleme. În primul caz, alinierea celor două perpective funcţionează ca marcă puternică a solidarităţii de grup sau are rol de suport argumentativ al opiniei exprimate de instanţa citantă. În cel de-al doilea caz, adoptarea unor perpective divergente se corelează cu sublinierea naturii iraţionale sau inacceptabile a perspectivei instanţei citate.  

În cazul întrebărilor retorice, procedeu cu puternic rol persuasiv, specific pentru discursul public în general, numai vocea asertivă este auzită, dar ea se suprapune cu marea majoritate a vocilor interpretative, a căror aliniere cu prima perspectivă este luată drept sigură. Întrebările retorice apar constant în discursul parlamentar românesc din epoca studiată, ca modalitate indirectă de asertare a unei opinii personale, prezentată ca opinie de bun-simţ şi transferat astfel în sfera aşa-numitei doxa. Mecanismul de funcţionare a întrebărilor retorice se bazează pe exploatarea naturii alocutive a structurilor interogative şi pe manipularea presupoziţiilor pe care aceste structuri le declanşează.

            Caracteristice pentru perioada avută în vedere sunt frecvenţa răspunsurilor (marcate prin polaritate în raport cu formularea întrebărilor), pe care vorbitorul le dă explicit, şi prezenţa întrebărilor retorice în cascadă, ultimul procedeu având nu numai o funcţie discursivă, ci şi o puternică funcţie argumentativă (acumularea presupoziţiilor al căror adevăr nu poate fi contestat). 

            În cazul ironiei, numai vocea interpretativă este auzită, perspectiva vocii care asertează fiind considerată drept binecunoscută şi întotdeauna contrastantă. Se poate vorbi de un clivaj evaluativ şi deci alinierea reciprocă a perspectivelor este exclusă. Mai subtilă şi mai discretă în primele decenii de existenţă a parlamentului, ironia îmbracă mai frecvent după primul război mondial forma agravantă a sarcasmului, marcând evoluţia discursului politic în direcţia unui conflict deschis şi a exprimării unor poziţii ireconciliabile. În unele cazuri, sarcasmul degenerează în insultă.

 

5. Comentariile metacomunicative, frecvente în discursurile parlamentare din epoca studiată, pot îndeplini patru funcţii, după cum sunt centrate pe conţinutul mesajului/ logos (funcţia metaterminologică), pe forma mesajului (funcţia ludică), pe ethos (funcţia de atribuire) sau pe pathos (funcţia mimetică). De cele mai multe ori, în aceeaşi unitate discursivă se combină două sau chiar trei funcţii, ceea ce explică apariţia unor structuri complexe, în care mesajul primar este dublat de un metamesaj, care îl comentează sau completează, evaluându-l, în acelaşi timp. Indiferent însă de elementul focalizat, toate categoriile de enunţuri metacomunicative sunt mai mult sau mai puţin cuantificabile din punctul de vedere al densităţii metalingvistice.

 

   6.1. Identitatea parlamentară este un co-construct care se plasează la intersecţia identităţii instituţional-profesionale (subtip al identităţii politice) cu identitatea etnică (a fi român) şi identitatea personală a fiecăruia dintre membrii parlamentului (reprezentanţi ai unor elite culturale: istorici, scriitori, economişti, sociologi etc.) (A. Vasilescu). Construcţia identităţii parlamentare este, mai mult decât proiecţia unor categorizări sociale, un proces cu caracter retoric (argumentativ-persuasiv) cu scopuri diverse (Ullah). Identitatea parlamentară românească în perioada 1866-1938 face obiectul în sine al dezbaterii în cadrul Parlamentului. Strategiile de discurs adoptate în construcţia identităţii parlamentare sunt variate.

Discursul parlamentar are rol constitutiv-performativ în raport cu identitatea instituţional-profesională: Parlamentul României este o instituţie de import (1866), iar membrii parlamentului produc discursuri care funcţionează ca macro-acte de vorbire performative şi instituie / constituie realitatea într-o societate cu o nouă instituţie. Acest segment al identităţii se bazează pe imitaţia modelelor europene şi pe extrapolarea ideologiilor subiacente unor instituţii tradiţionale româneşti. Identitatea etnică este amalgamată în identitatea parlamentară prin valorile culturale tradiţionale româneşti (colectivism, evitarea incertitudinii, distanţe ierarhice mari, masculinitate moderată, valorizarea superioară a trecutului în raport cu prezentul), dezideratele istorice străvechi ale românilor (unitate teritorială şi libertate în raport cu marile puteri), dezideratele culturale ale elitei intelectuale (propăşirea prin cultură şi educaţie) şi prin aspiraţiile la modernitatea europeană ca urmare a sincronizării. Identitatea personală este proiectată în discursul parlamentar în forma evaluărilor personale, a alinierii / delimitării în raport cu ideile exprimate de alţi vorbitori precum şi în strategiile de discurs. Valorile personale sunt propuse ca normă de comportament instituţional.

În cadrul teoretic propus de van Dijk, structura identităţii parlamentare româneşti în perioada analizată se prezintă astfel:

(i)                       apartenenţa la grup: reprezentanţi ai unei elite culturale cu merite dovedite în domeniul personal de activitate, care se pun în slujba neamului

(ii)                     sarcini şi activităţi: se caută şi se fac legi drepte aşteptate de o naţiune văduvită de istorie

(iii)                    scopul: a se pune în slujba poporului pentru propăşirea lui prin raliere la standarde şi valori europene; a împlini aspiraţiile de veacuri ale poporului, de dreptate socială şi bunăstare economică

(iv)                   norme şi valori: devotament politic faţă de popor, onestitate individuală şi de grup, primatul intereselor României în raport cu puterile străine şi cu interesele personale, patriotism, solemnitate, demnitate conferită de instituţie

(v)                     poziţia: a) faţă de normele interne, constituirea unor norme bazate pe principii corecte; b) faţă de ceilalţi: loiali regelui, colaborare eficientă cu guvernul, poporul ca aliat, relativă libertate personală în raport cu ideologia politică a grupului, colaborarea între parlamentari printr-un mecanism al propunerii şi contrapropunerii evaluat raţional şi / sau afectiv, în funcţie de context pentru întărirea coeziunii de grup

(vi)                   resurse clamate: a face funcţională noua instituţie (recunoaştere de statut, conformitate şi consecvenţă procedurală etc.) în parametrii democraţiei europene servind efectiv interesele poporului

Strategiile de construcţie a identităţii prin intermediul discursului parlamentar sunt metapoziţionarea (evaluarea activităţilor personale) şi poziţionarea (evaluarea situaţiilor şi activităţilor celorlalţi) (A. Vasilescu).

Mărcile discursive ale celor două strategii se plasează la diverse niveluri lingvistice (A. Vasilescu):

(a)    nivel lexico-semantic: selecţii lexicale, colocaţii, termeni abstracţi/concreţi

(b)   nivel gramatical: pluralul inclusiv, deictice sociale în termenii de adresare, structuri pasive, interogaţii retorice şi exclamaţii, timpul şi modul, construcţii impersonale etc.

(c)    nivel pragmatic: acte de vorbire directe (acuzaţie, reproş, laudă, angajament, asertarea impersonală a unor reguli, elogiul, lauda de sine etc.), acte de vorbire indirecte bazate pe presupoziţii şi implicaturi conversaţionale, exagerarea, intensificatorii de expresie şi minimalizatorii, negocierea imaginii personale prin strategii ale politeţii pozitive şi negative în funcţie de relaţia cu subgrupurile parlamentare

(d)   nivel retoric: apelul la logică / pathos / etos, ironia şi umorul; metafora simbolică; comparaţia şi contrastul; antiteza;

(e)    nivel textual: reiterarea unor teme emblematice, naraţiunea personală generalizată ca normă de conduită, dialogizarea naraţiunii

(f)     nivel interacţional: adresarea retorică (cu diverse funcţii) către audienţi, angajarea cu uşurinţă în dialog cu publicul

În perioada investigată se poate observa procesul cristalizării identităţii parlamentare: dacă în prima parte apăreau frecvente suprapuneri/ confuzii între identitatea personală, identitatea etnică şi identitatea parlamentară, în ultima parte a perioadei se înregistrează o mai clară delimitare a celor trei identităţi convergente.

6.2. Configurarea propriei imagini de către MP se realizeză prin intermediul discursului în cadrul căruia aceştia îşi explică şi evaluează acţiunile şi declaraţiile, corectează ceea ce consideră “distorsiuni” în interpretarea de către ceilalţi a actelor, cuvintelor sau intenţiilor oratorului sau resping eventualele acuzaţii sau critici.  Toate aceste aspecte constituie fenomenul numit metastance, care joacă un rol important în construcţia ideologică, dar şi în construcţia puterii interpersonale. În perioada studiată, pot fi identificate două tipuri de strategii de actualizare a fenomenului menţionat: (a) strategii indirecte, bazate pe construirea unui discurs articulat logic, care obiectivează evaluările prin apelul la valori şi proceduri împărtăşite de toţi MP, prin modalizare epistemică şi evidenţă factuală, şi (b) strategii directe, bazate pe construirea unui discurs puternic emoţional.

 6.3. În discursurile parlamentare interbelice apar în mod frecvent secvenţe (de dimensiuni variabile) care conţin false aprecieri ale intervenţiilor celorlalţi vorbitori. Cel mai adesea, sunt aduse în discuţie calităţile estetice ale discursului celorlalţi. Ca urmare, am încercat să urmărim funcţionarea argumentativă a acestor secvenţe, care au numeroase ocurenţe în discursurile interbelice.  

În plan argumentativ, evaluarea de dicto este preferată argumentului ad personam sau celui ad hominem. Prin evaluarea de dicto, vorbitorul realizează două mişcări argumentative mult mai subtile decât acelea asigurate printr-un atac direct la persoană, stabilind, pe de o parte, o categorizare verbală (argument prin clasificare), iar, pe de alta, actualizând forma negativă a argumentului bazat pe ethos.

Schema argumentului prin clasificare se concretizează astfel: discursul oponentului este clasificat, de exemplu, drept proză. Cum orice proză ţine de domeniul literaturii, se poate infera că discursul oponentului este literatură ↔ categorizare verbală (premisa majoră) + cunoştinţe comune (premisa minoră: în parlament nu se face literatură) → concluzie (discursul oponentului nu este adecvat cadrului situaţional).

În alte situaţii, discursul oponentului este calificat ca având un stil înflorit. Schema argumentului prin clasificare funcţionează ca şi în exemplul anterior: clasificarea discursului antagonistului drept stil [înflorit], asociată cu ideea că orice discurs „înflorit“ ţine de domeniul literaturii, presupune echivalarea sa cu literatura (categorizare verbală ─ premisa majoră). Apoi, pe baza cunoştinţelor comune (premisa minoră: în parlament nu se face literatură), se ajunge la concluzia inadecvării discursului antagonistului la comunitatea de practică reprezentată de parlament.

Schema argumentului bazat pe ethos funcţionează asemănător: calificarea discursului celuilalt drept proză sugerează inconsistenţa discursului acestuia, prezentată ca un eşec al său de a înţelege evenimentele politice şi sociale → ca urmare, oponentul nu este capabil să înţelegă gravitatea problemelor sociale şi politice aduse în discuţie. Inconsistenţa discursului oponentului, calificat ca având un stil înflorit, sprijină etichetarea acestuia drept o persoană non-credi(ta)bilă şi incapabilă să ofere o soluţie pentru probleme sociale şi politice al vremii. Amintim, şi aici, aceeaşi relaţie de invers proporţionalitate între ethos şi pathos.

Evaluarea de dicto nu este (aproape) niciodată neutră din punct de vedere argumentativ. Ea este constituită, de obicei, din două componente principale: categorizarea verbală (argument prin clasificare) şi forma pozitivă/ negativă a argumentului bazat pe ethos. În raport cu parlamentarii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cei din perioada interbelică utilizează frecvent în argumentaţie evaluarea de dicto. În parlamentul interbelic se recurge însă mai puţin la argumentele ad hominem sau ad personam, care sunt preferate în argumentaţie de către parlamentarii de azi.

6.4.  Secvenţa exordială din discursul parlamentar interbelic se caracterizează prin amalgamarea strategiilor de atenuare cu acelea de evaluare. Parlamentarii din perioada interbelică utilizează cu predilecţie câteva tipare discursive, care, pe de o parte, pun în evidenţă acceptarea/ respectarea regulilor impuse de comunitatea de practică (vorbitorii construindu-şi o imagine cât mai apropiată de modelul ideal al parlamentarului), iar, pe de alta, exprimă o anumită poziţionare a acestora în raport cu propriul discurs sau cu discursul celorlalţi. În secvenţa exordială sunt actualizate patru tipare de construcţie:

(a)        verb de voliţie la optativ + verb dicendi + evaluativ (concretizat printr-o apreciere a propriului discurs);

(b)        negaţie + verb de voliţie la optativ + verb dicendi + evaluativ (concretizat printr-o falsă apreciere a discursului celorlalţi);

(c)        condiţional + evaluativ (care provine din zona afectelor), pentru a se construi un scenariu emoţional care va rămâne în stadiul de proiecţie;

(d)        condiţional + evaluativ (care derivă din zona judecăţilor de valoare), pentru a marca în mod atenuat nemulţumirea vorbitorului faţă de dezbatere. 

În enunţurile de sub (a) şi (b), intenţia este transmisă prin apelul la un verbe din categoria volitivelor, iar atenuarea se realizează prin utilizarea acestora la modul (condiţional)-optativ. Enunţurile de tip (c) şi (d) lexicalizează intenţia prin intermediul substantivelor intenţiune, respectiv, scop, atenuarea fiind marcată de utilizarea verbului a fi la condiţional, de restrângerea domeniului de referinţă, de folosirea unor structuri similare preteriţiei etc. Evaluarea se poate realiza direct, prin termeni cu un conţinut evaluativ intrinsec – attitudinal lexis (M. Freddi)/ attitudinal inscription (P.R. White) şi/ sau indirect (attitudinal provoking tokens), prin comparaţii – lexicalizate sau subînţelese – cu un enunţ-stimul absent, pe care locutorul îl califică de o manieră metadiscursivă. Cel mai frecvent, este vorba despre evaluări metadiscursive retrospective (vezi exemplele B şi D), unde eticheta discursivă selectată trimite anaforic la enunţul evocat.

S-a putut observa, de asemenea, afinitatea dintre strategiile de atenuare şi secvenţele metacomunicative, pe de o parte, şi strategiile de evaluare şi secvenţele metadiscursive, pe de altă parte (există o înrudire formală şi o proximitate textuală între cele două categorii de fapte lingvistice): atenuarea permite exprimarea unui punct de vedere divergent, păstrând, totuşi, (aparenţa) echilibrul(ui) ritual şi prevenind riscul pierderii feţei, câtă vreme locutorii încearcă să fie cooperanţi, fără a fi nevoiţi să ocupe o poziţie de forţă unul faţă de celălalt. La rândul lor, strategiile de evaluare, concretizate adesea în apelul la etichete discursive, reprezintă o subcategorie a enunţurilor metadiscursive.

Considerăm că atenuarea şi evaluarea se află într-o relaţie de compensare la nivel discursiv: cu cât locutorul este mai abil în a-şi securiza, în puncte considerate strategice, imaginea (refuzând în mod constant să-şi asume o atitudine polemică şi construindu-şi o identitate discursivă caracterizată prin respect faţă de regulile comunităţii de practică, prin bunăvoinţă, credibilitate etc.), cu atât îşi poate permite să califice într-o manieră critică o situaţie sau o persoană. Aşadar, atenuarea şi evaluarea pot fi încorporate într-o macrostrategie discursivă, amalgamarea celor două producând efecte atât la nivelul perlocuţionar al discursului, de vreme ce forţa persuasivă creşte, cât şi la nivel ilocuţionar, în măsura în care se sporeşte forţa critică a acestuia.

Utilizarea strategiilor de atenuare constituie mai degrabă un indiciu al respectării unei anumite tradiții parlamentare, care le impunea vorbitorilor să-şi construiască o identitate discursivă caracterizată prin bunăvoință, credibilitate etc. Apelul la evaluative, care susțin unele scenarii emoționale, reprezintă un semn al modificării secvenței aflate în deschiderea discursurilor parlamentare interbelice în raport cu aceea prezentă în discursurile din secolul al XIX-lea.   

6.5. O trăsătură constantă a discursului parlamentar din perioada considerată o constituie preferinţa pentru strategiile indirecte ale impoliteţii, cu ţintă de grup. Se observă totuşi o tendinţă de creştere, în timp, a frecvenţei strategiilor directe, cu ţintă individuală. De remarcat însă că, spre deosebire de perioada actuală, se evită atacurile la adresa eului personal al adversarilor, eul de grup al acestora fiind cu precădere vizat.

(Super)strategiile indirecte au avantajul de a ocoli expresia emoţională deschisă a reacţiilor negative faţă de adversar ale oratorului, îndeosebi prin adoptarea de către acesta a unei atitudini marcat ludice. În cazul impoliteţii indirecte, atacul la adresa rivalilor politici este potenţat prin valorificarea valenţelor argumentative şi persuasive ale unor factori pragmatici implicaţi de alegerea anumitor procedee discursive.

Deschiderea vieţii politice spre un public larg şi diversificat, specifică societăţii postmoderne, a determinat şi la noi o evoluţie progresivă dinspre o cultură bazată pe respect (funcţională în perioada antebelică) spre o cultură a camaraderiei (R. Lakoff apud S. Mills), conducând spre o conversaţionalizare accentuată a discursului public. Ca urmare, în comunicarea politică, se înregistrează astăzi un spor de agresivitate, concretizat printr-o frecvenţă mai mare a strategiilor implicând sarcasmul şi insulta şi a formelor de expresie care exploatează resursele limbajului vulgar şi argotic.

Umorul (atât cel conversaţional, cât şi unele instanţe de umor convenţional „adaptat”) recurent în dezbaterile parlamentare din toată perioada analizată, permite: a) prezentarea personalităţii participanţilor (afişarea unui ethos ludic, afişarea unei atitudini degajate şi a unei abilităţi conversaţionale ridicate, prezentarea pozitivă a propriei imagini şi desconsiderarea antagonistului etc.); b) împărtăşirea cunoştinţelor şi a atitudinilor (implicit şi explicit) – cele mai multe trimiteri se fac la persoane sau evenimente cunoscute participanţior la dezbateri, unele povestiri personale fiind, poate, repetate; c) promovarea unei relaţii (in şi out-grup) – antagonistul este, de obicei, membru al unui grup parlamentar opus celui din care oratorul face parte, reacţia de apreciere primită fiind un mod creare a adeziunii cu oratorul şi/sau de disociere faţă de „ţintă”.

Analiza dezbaterilor a relevat că jocurile de cuvinte sau pasajele amuzante (scenarii fantezie) sunt create şi în interacţiune, oratorul primind reacţia rapidă a publicului (sau a ţintei), atât în a doua jumătate a secolului XIX, cât şi în perioada interbelică. O diferenţă remarcată este apelul mai frecvent al sarcasm în perioada interbelică.

            Ilaritatea produsă de enunţul oratorului atestă, pe de o parte, aprecierea abilităţii comunicative a celuilalt şi adeziunea la ideea transmisă implicit sau explicit, reconfirmarea teritoriului comun – toate strategiile relevă politeţe pozitivă; pe de altă parte, manifestarea acestei politeţi pozitive faţă de realizatorul actului de impoliteţe reprezintă, implicit, o desolidarizare de ţintă, adeziunea la o evaluare negativă, izolarea ţintei – aceste strategii relevă impoliteţe. Cele mai numeroase exemple de insulte în discursul parlamentar sunt cele realizate off record sau în combinaţia on record – off record (tipul mixt), care permite transmiterea unor implicaturi extrem de ofensatoare pentru „ţintă”, sub aparenţa unui discurs conform normelor.

(Im)politeţea se poate lega şi de distincţia propusă de R. Watts (apud D. Bousfield; J. Culpeper) între (a) puterea de a face o acţiune (power to) şi (b) puterea asupra cuiva (power over). Exercitarea puterii implică un conflict latent şi o incompatibilitate a intereselor, atenuate de presiunea socială (M. Locher). Re-activarea unui aspect al puterii emiţătorului sau contestarea puterii altcuiva implică, de regulă, impoliteţe (D. Bousfield): astfel, contestarea puterii pe care şi-o revendică X este realizată de către Y prin exploatarea vulnerabilităţii personale sau relaţionale (ascendenţă, moralitate, abilitate comunicaţională, competenţă politică incerte), cu asigurarea simultană a complicităţii parlamentarilor a căror decizie, în procesul politic deliberativ, trebuie influenţată.

Multe dintre exemplele care exploatează ironia ori sarcasmul pentru a trasmite impoliteţe off record sunt iniţiate de MP din opoziţie; aceştia contestă guvernul şi majoritatea care îl sprijină, încercând să-şi creeze puterea de a acţiona (şi apoi pe cea asupra) prin puterea de a forţa/ influenţa guvernul şi majoritatea să acţioneze în direcţia dorită de opoziţie. MP reprezentanţi ai majorităţii îşi reafirmă, prin aceleaşi mijloace, puterea de a-şi impune dorinţele, respectiv puterea asupra minorităţii.

 

7.1. Argumentarea parlamentară (Ap), ca subtip al celei politice, ilustrează o modalitate circumscrisă unui tip de comunităţi de practică, cu reguli instituţionale, variabile intercultural, dar şi intracultural, în funcţie de dimensiunea diacronică.

Elementele care configurează cadrul Ap (România 1866-1938) ar fi: a) lipsa limitelor temporale; b) lipsa unui punct final clar; c) audienţa omogenă d) lipsa unui acces liber (mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea).

            Elementele argumentative recurente, tipice pentru Ap sunt: (1) apelul constant la citat (citarea poate fi legată atât de utilizarea argumentului autorităţii, cât şi de paralogismul omului de paie (straw man fallacy) sau al atacului la persoană (ad hominem în variantele circumstanţială sau tu quoque); (2) modalităţile de diminuare sau amplificare a dezacordului prin utilizarea, de exemplu, a unor locuri comune (toposurile cantităţii, calităţii, ireparabilului etc.); (3) utilizarea unor simboluri condensate (România, neam, Europa, monarhie etc.); (4) apariţia frecventă a figurilor de stil atât cu rol argumentativ (analogia, metafora), cât şi pentru „diversiune”.

Pornind de la distincţia a persuada a convinge, pentru Ap, important este rezultatul obţinut în procesul deliberativ, deci a persuada este mai important decât a convinge (Ch. Perelman, L. Olbrechts-Tyteca; Fr. van Eemeren, pseudo-discuţie).

Deliberarea în cazul dezbaterii parlamentare favorizează menţinerea unei culturi politice democratice (liberale, în sens larg, în cazul perioadei 1866-1938); deliberarea se poate baza pe „reguli intersubiective implicite şi pe concesii explicite şi implicite” (Fr. van Eemeren).

Un rol argumentativ important îl ocupă şi refutatio (respingerea argumentelor părţii adverse), mecanismele utilizate reflectând preferinţa pentru definiţiile ideologice (derivate din lipsa unei tradiţii politice şi din nevoia de a crea o astfel de tradiţie; definiţiile ideologice scad în frecvenţă în perioada interbelică), enunţurile amuzante, negarea (implicită) a faptului că adversarul şi-a apărat cu succes punctul de vedere. Preferinţele menţionate reflectă un specific cultural şi constrângeri instituţionale variabile (laxe în a doua jumătate a secolului XIX, mult mai vizibile în perioada interbelică).

7.2. Analiza discursurilor parlamentare interbelice a ilustrat faptul că evaluarea de dicto constituie o strategie multifuncţională, care permite identificarea unor treceri între nivelul personal şi cel interpersonal, cu eventuale suprapuneri ale celor două niveluri. Corelarea acestora se realizează prin procedee metadiscursive, precum citarea, evaluarea temei discuţiei, orientarea spre un public multiplu, (re)definirea termenilor etc.

Funcţia interpersonală (orientată spre participanţi) a evaluării a permis stabilirea unor legături cu argumentarea. Considerată adesea o strategie argumentativă, evaluarea este construită împotriva unei scale de referinţă care este întotdeauna condiţionată din punct de vedere cultural (de exemplu, un set de norme/ credinţe împărtăşite). Într-adevăr, evaluarea este cu atât mai interesantă cu cât există şi un antagonist. Ea implică tensiune, aşa cum a rezultat din faptul că, în toate exemplele citate, secvenţele evaluative au apărut în structura unor dialoguri conflictuale.

Totuşi, în ciuda relaţiei (frecvent invocate) dintre evaluare şi argumentare, corpusul nostru a evidenţiat faptul că, în aprecierea discursurilor, argumentele utilizate de către locutori apelează la logos într-o măsură mai mică decât ne-am fi aşteptat, ponderea fiind deţinută de argumentele bazate pe ethos şi pathos. Mai mult, atunci când evaluarea se realizează direct, lexicul utilizat este preponderent afectiv. Aşadar, nu credem că se poate vorbi (încă) despre o „raţionalizare” a limbajului, câtă vreme logos-ul ocupă o poziţie periferică. Este drept că se apelează frecvent la citate sau definiţii, dar ele sunt invocate nu ca argument al autorităţii, deci nu pentru a fi validate, ci, dimpotrivă, pentru a li se contesta valoarea (de adevăr).

De altfel, prin însoţirea discursului citat cu diverse comentarii, emiţătorul evocă vorbitorul citat, exprimându-şi, totodată, atitudinea faţă de acesta. Rezultatul este apariţia unui enunţ caracterizat prin bivocalitate/ polifonie, în care intonaţia funcţionează ca glosă la nivel suprasegmental, asociată cu figuri retorice de tipul antifrazei. Consistenţa argumentării este pusă, frecvent, pe planul secund, grija locutorilor canalizându-se spre aşa-numitul recipient design (S. Bamford), ceea ce se traduce prin tendinţa acestora de a-şi ajusta discursul la nevoile receptorilor, în scopul de a-i amuza (şi doar în subsidiar de a-i convinge). Este şi motivul pentru care locutorii fac eforturi de a fi cât mai „conversaţionali” cu putinţă, încercând să-i implice şi pe receptori (conştiinţa parlamentarilor de a „performa” în faţa, şi pentru, un public multiplu).

Recursul la evaluarea de dicto şi efortul vorbitorilor de a fi cât mai „conversaţionali” cu putinţă reprezintă două elemente de noutate care s-au impus în discursul parlamentar interbelic, constituind un semn de „modernizare” în raport cu perioada precedentă. Cât priveşte raportul dintre discursul parlamentar interbelic şi cel actual, se constată că evaluarea de dicto se realizează în forme mult mai puţin atenuate în parlamentul românesc de după 1989. În schimb, efortul parlamentarilor de a fi cât mai „conversaţionali” reprezintă un element de continuitate între discursul parlamentar interbelic şi cel contemporan.

 

 

 

International conference

 

Parliamentary Discourses across Cultures:

Interdisciplinary Approaches

 

September 23-24, 2011,

Bucharest, Romania

 

 

You are cordially invited to participate in the international conference on Parliamentary Discourses across Cultures, organized by the Centre for Theoretical and Applied Linguistics (University of Bucharest,  Faculty of Letters), in connection with the Research Project Tradition and Modernity in the Romanian Parliamentary Discourse: a Pragma-Rhetorical Approach, sponsored by the CNCSIS – UEFISCSU (code 2136/ 2008, PN II IDEI).

 The conference has an interdisciplinary scope and is open to specialists in several fields, such as Linguistics, Discourse Analysis, History, Political Sciences, Sociology, Media and Communication.

 The topic is motivated by the growing interest for research on political discourse and particularly parliamentary discourse, one of its major subgenres. The distinctive features of parliamentary practices are of central interest to scholars who are concerned with exploring various traditions and rhetorical discourse styles in and across European parliaments. Many investigations are increasingly based on flexible, interdisciplinary, and multi-layered methodologies, whose main challenge is to try and integrate different approaches to the multifaceted manifestations of this discourse genre in a coherent system of analysis.

A historical perspective on national parliamentary discourses has the advantage of opening the way to a deeper understanding of the diversity of parliamentary practices across time and space. It aims at highlighting the particular roles played by local socio-historical factors, ideologies, collective mentalities, and social psychology in building up culture-specific traditions of political institutions.

The perspective developed by political sciences contributes to shedding light upon the way social events are filtered by ideology and mapped onto discourse.

The linguistic perspective focuses on integrating context-based socio-political observations into the framework of pragmatics and pragma-rhetorical analysis of discourse.

 The conference will be held at the Faculty of Letters, University of Bucharest.

 

General Information

Date: September 23-24, 2011 

Location: Faculty of Letters, University of Bucharest, Edgar Quinet 5-7

You will find on the site a map of the central area of Bucharest.

Workshop Languages: English and French.

Important Dates

Deadline for Proposing Panel Topics: April 15, 2011

Abstract Submission Deadline for all Types of Presentations: May 1, 2011
Notification of Acceptance: May 15, 2011
Early Bird Registration Deadline: June 1, 2011

Registration Dates and Fees

Registration to the Symposium includes the conference pack, coffee breaks, the welcome and final receptions.
Early Bird Registration for Regular Participants: 100 euros 
Early Bird Registration Deadline for Students: 60 euros  
Registration after June 1, 2011 for Regular Participants: 120 euros 
Registration after June 1, 2011 for Students: 70 euros 

The fees will be deposited into the following account:

 Banca Comerciala Romana S.A.

Swift: RNCB RO BU

IBAN: RO87RNCB0076010452620003

CUI/CNP: 4505502

Beneficiary: Universitatea din Bucuresti

Bulevardul Mihail Kogalniceanu, 36-46, sector 5, Bucuresti

With the mention: taxa participare Parliamentary Discourses across Cultures: Interdisciplinary Approaches

Workshop Program and Abstract Book

The workshop program and abstract book will be provided to the participants and will be available online at the Symposium web site.

Transportation

By train

There are international trains from Bucharest to Munich, Prague, Venice, Vienna, Budapest, Zagreb, Belgrade, Sofia, Thessaloniki, Istanbul, Kiev and Moscow. Due to the poor quality of rail infrastructure train travel on long distances takes considerable time.

By plane

From the Henri Coanda (Otopeni) Airport: bus no. 783 to city center (stops at Piata Romana, Piata Universitatii (21 Decembrie 1989), Piata Unirii). A round trip ticket is about 8 ron (2 euros).

By taxi: the prices may vary from 50 ron to 150 ron (depending on the company). Avoid private persons offering to give you a ride to the city center or the Fly taxi company (very expensive).   

Recommended hotels 

Ambasador (Magheru Avenue), close to the University (between Piata Romana and Piata Universitatii) http://www.ambasador.ro/tarife-60-ro.html

Horoscop (Piata Unirii) http://www.hotel-horoscop.ro/english/tarife.html

Siqua (behind the Opera House; three bus stops to the Faculty of Letters)  http://www.hotelsiqua.ro/en/

Local Time

GMT +2

Invitation

Delegates requiring a letter of invitation in order to attend the workshop, can write to the organization office specifying the necessary details. Please note that this procedure aims explicitly at assisting delegates who need to obtain a visa or permission to attend the workshop. It is not an official invitation covering fees and other expenses and does not imply any financial support from the conference organisers. The registration fee must be settled for delegates who wish to claim an invitation letter.

Visa

Romania is a EU member state. No visa is needed for EU citizens, for non-EU citizens please contact the nearest Romanian Embassy. Please check your country's status. Those who need an official invitation in order to obtain a visa for entering Romania, contact us as soon as possible!

Banking & Currency Exchange

The currency unit is "Leu" (RON). Some foreign currency can be exchanged on arrival at the airport in Bucharest. Banks are open from 09:00 to 16:30 Monday through Friday. Exchange facilities are also available in hotels and exchange bureaus located in the city center.

Credit Cards

Most of the hotels, restaurants and shops accept major international credit cards.

Personal Insurance & Emergency

Personal insurance and accident insurance are recommended to all participants during their stay in Romania. The O rganizing Committee will not accept any responsibility in this respect but assistance will be provided in urgent cases. In case of illness or accident, contact the hotel reception or the registration desk at the workshop venue.

Climate & Clothing

September is an early autumn month, with temperatures ranging between 15-20°C in the daytime.

Shopping Hours

Most of the shops are open from 09:00 through to  22:00 Monday to Saturday. Many supermarkets, shopping malls, department stores, newspapers and food shops are also open on Sundays.

Tipping

Tax and service charges are included in the cost of all goods and services. Although it is not mandatory, a small tip is expected for good service. As a guideline, add about 10% to the total bill.

Electricity Supply

The electric power is 220 Volts / 50 Hz AC with European type connections.

Certificate of Attendance

A certificate of attendance will be given to all registered participants.

Program Changes

The Organization Committee cannot assume liability for any changes in the program due to external or unforeseen circumstances. Updates can be followed from the workshop web page.

 

Fisier de tip .jpg ! BucharestCenter Fisier de tip .jpg ! Fac__de_Litere

 

Contact

Email: lilianarux@gmail.com

membru al departamentului:
Lingvistică.

departament din:
Facultatea de Litere.

Curriculum Vitae

Fisier de tip .doc ! cv LIR euro pass

Cursuri

 

Resurse online

Resurse




Pagină actualizată la 25 Octombrie 2014.