Campia Romana - curs 3

Vegetaţia, fauna şi rezervaţiile naturale

Biogeografic, R. Călinescu şi colab. (1969), încadrează cea mai mare parte din Câmpia Română în provincia moesică şi doar estul acesteia (o parte din Bărăgan, Câmpia Brăilei, Câmpia Siretului Inferior şi Câmpia Covurlui) în provincia pontică. Un mic areal aparţine şi provinciei dacice (între Argeş şi Buzău, la nord de Bucureşti). În Geografia României, vol. I sunt distinse mai multe subunităţi fitogeografice ce aparţin la provincia dacică (cea mai mare parte din câmpie) şi la regiunea ponto – caspică (Bărăgan – Covurlui). Oarecum în concordanţă cu subunităţile fitogeografice principale au fost separate, cu caracter zonal, o faună a stejăretelor şi una a stepelor. Se adaugă cea azonală. Repartiţia actuală a speciilor de plante şi animale este rezultatul interferenţei unui ansamblu de factori.

În locul pădurilor de cvercinee s-au instalat, acolo unde nu sunt terenuri cu culturi agricole, pajişti stepizate. Prin lucrări de îndiguire şi drenaj s-a redus arealul asociaţiilor higrofile, iar prin aplicarea de amendamente şi efectuarea de lucrări speciale s-au produs mutaţii însemnate în arealul plantelor psamofile şi halofile.

Modificări însemnate sunt legate şi de arealul şi numărul de indivizi la speciile de animale din câmpie. Vânarea abuzivă a unora, extinderea suprafeţelor agricole au dus la diminuarea numărului şi chiar la dispariţia unor specii.

Există şi acţiuni opuse, ce-au dus la protejarea unor specii în cadrul unor rezervaţii, introducerea altora, dată fiind valoarea cinegetică şi piscicolă a lor.

În cadrul Câmpiei Române sunt specii de plante care aparţin la patru tipuri de elemente floristice din gruparea întocmită de Al. Beldie. Acestea sunt: central european (stejarul pedunculat, mărul pădureţ, păducelul, cornul, sorbul, teiul, ulmul etc), ce au caracter mezofil, mezoxerofil şi chiar subtermofil; eurasiatice, întâlnite în lunci (specii de plop, sălcii, ulm) şi în pajiştile stepizate (îndeosebi graminee) şi care sunt mezofile, mezohigrofile, higrofile; pontice, cu caracter xerotermofil, întâlnite în stepă şi silvostepă (graminee între care diferite specii de colilie şi câteva specii de arbuşti precum arţarul tătărăsc şi porumbarul); submediteraneene şi mediteraneene, ce au caracter xerofil şi mezoxerofil (cerul, gârniţa, stejarul, multe graminee, cărpiniţă, mojdrean, cruşin etc). În componenţa faunei, elemente de bază sunt cele central europene, pontice, turano – pontice, balcanice, mediteraneene etc.

Repartiţia teritorială a acestora, rezultat al unei îndelungate şi complexe evoluţii, relevă mai întâi o distribuţie zonală, pe fondul general al căreia se interferează azonalitatea.

Zona nemorală se desfăşoară la vest de Mostiştea – Dâmboviţa, la altitudini care în general depăşesc 100 m. Individualitatea ei este pusă (Geografia României, vol. I) pe seama existenţei lanţului carpatic, care s-a răsfrânt în căderea unei cantităţi generale de precipitaţii mai mari cu aproape 25 % în raport cu situaţia nemorală de altitudine (550 – 600 mm în raport cu 450 – 500 mm în silvostepă). Acestei zone îi aparţin pădurile de cvercinee suprapuse teritorial pe soluri argiloiluviale. În componenţa lor intră specii mezofile și termofile în proporţii variate.

Totuşi, în Câmpia Vlăsiei abundă stejarul pedunculat, între Ialomiţa şi Neajlov – pădurile de cer, între Neajlov şi Jiu – cele de gârniţă, iar la vest de Jiu – pădurile de amestec. Acestora li se asociază, dar cu pondere redusă, şi alte specii de arbori precum frasinul, arţarul tătărăsc, jugastrul, ulmul, părul pădureţ, teiul.

Stratul arbustiv este bine reprezentat prin păducel, lemn câinesc, salbă râioasă, măceş, corn, porumbar, iar stratul ierbos prin specii de Carex, Poa, graminee etc.

La contactul cu silvostepa, în est şi sud, apar asociaţiile de tip şibleac, cu stejar pufos, cărpiniţă, scumpie. La vest de Jiu apar şi specii mediteraneene, semperviriscente precum ghimpele.

Cea mai mare parte din aceste păduri au fost defrişate, din vechii codri rămânând doar pâlcuri şi denumiri („Teleorman” = „pădure nebună”). Pe locul lor sunt terenuri agricole sau păşuni cu plante xeromezofile sau xerofile.

În aceste păduri trăieşte o faună bogată. Dintre mamifere sunt: veveriţa, iepurele, lupul, vulpea, pisica sălbatică, căprioara, mistreţul.

Se adaugă păsări (gaiţe, cuc, potârnichea, ciocârlia, mierla, privighetoarea, pitulicea, graurul), unele având valoare cinegetică (sitarul, fazanul – colonizat în sec. XVII).

În mai multe păduri a fost colonizat cerbul lopătar (în cele din jurul Bucureştiului).

Silvostepa constituie o zonă cu desfăşurare continuă ce învăluie la exterior pe cea a pădurilor de cvercinee, fiind prezentă în sudul Olteniei, Câmpia Burnasului, Câmpia Mostiştei, vestul Bărăganului, Câmpia Râmnicului. Dacă climatic ea se suprapune unităţilor naturale cu temperatură medie de 10oC şi cu 500 – 550 mm precipitaţii, edafic coincide cu aria de dezvoltare a cernoziomurilor cambice (cernoziom și faeziom, cf. SRTS 2003). În cadrul ei sunt două tipuri de formaţiuni vegetale: pădurile de cvercinee poienite şi pajiştile.

Pădurile, care în secolele trecute aveau o dezvoltare mai mare, sunt reduse la pâlcuri în componenţa cărora, în funcţie de condiţiile de viaţă şi în primul rând în funcție de gradul de umezire al solului în timpul anului, precumpăneşte stejarul pedunculat asociat cu cerul, gârniţa (câmpiile Mostiştei, Buzăului) sau cu elemente termofile (stejar brumăriu, stejar pufos) – la vest de Argeş. La acestea se adaugă, în proporţie mai redusă, teiul, frasinul, carpenul, părul pădureţ, ulmul. La contactul cu zona nemorală creşte ponderea gârniţei şi a cerului, după cum spre zona de stepă abundă elementele termofile. Subarboretul este bogat şi este reprezentat de gherghinar, lemn câinesc, măceş, porumbar, sânger, corn, soc etc. În poienile din pădure sunt pajişti cu specii xerofile şi mezoxerofile. Abundă păiuşul, sadina, rogozul, firuţa.

Pajiştile din afara pădurii conţin dominant specii xerofile cu păiuş stepic, pir gros, firuţă cu bulb etc.; la trecerea spre stepă sunt frecvente: păiuşul, colilia, negara, bărboasa, pelinul etc.

Aproape în întregime, pajiştile au fost înlocuite cu suprafeţe cu diverse culturi agricole, situaţie care a dus la restrângerea arealului acestora la malurile râurilor și ale unor iazuri, unele frunţi de terasă cu pantă mai mare. Pretutindeni ele au un grad de degradare avansat.

Poziţia de zonă de tranzit între pădure şi stepă se reflectă şi în lumea animală ce o populează, aici întâlnindu-se deopotrivă, alături de căprioare, mistreţ, vulpe şi numeroase specii de rozătoare (iepure, popândău etc.).

Stepa se întinde în estul Câmpiei Române, în sectorul cu gradul cel mai accentuat de continentalism (temperatura medie anuală de peste 10,5oC, amplitudini termice mari, precipitaţii sub 450 mm). Se desfăşoară pe cea mai mare parte a Bărăganului, în Câmpia Brăilei, pe o mare parte din Câmpia Siretului Inferior, în Câmpia Galaţi (Covurlui). Edafic, ei îi corespund solurile bălane (kastanoziomuri, SRTS 2003) şi cernoziomurile cambice propriu – zise (cernoziomuri și faeoziomuri, SRTS 2003). Reprezintă o prelungire spre vest a marii zone de stepă din Ucraina.

În proporţie de peste 95 % din suprafaţa iniţială a fost înlocuită cu terenuri agricole. Petece din vegetaţia caracteristică mai apar în unele crovuri, pe răzoarele ce separă terenurile agricole, pe unele maluri.

Sunt pajişti xerofile cu graminee, între care diverse specii de colilie, păiuş stepic, negară, pir, cimbrişor, peliniţă etc. Se adaugă tufişuri cu porumbar pitic, vişin pitic, cireş, iar ca formaţiuni asociate, cele de sărătură sau cele psamofile, între care ciulinii, romaniţa de câmp, laptele cucului etc. Pe nisipuri s-au realizat plantaţii de salcâm.

Fauna este mult mai săracă în raport cu zonele anterioare, întrucât şi condiţiile de viaţă sunt mai vitrege. Îi sunt caracteristice specii de rozătoare (popândău, hârciog, câteva exemplare de dropie, ciocârlia de Bărăgan, fâsa de câmp, şorecarul încălţat etc.) şi insecte.

Vegetaţia azonală şi animalele caracteristice

Ocupă areale cu dimensiuni variabile, funcţie de mărimea teritoriului  în care se întrunesc condiţii de viaţă care favorizează oscilaţiile respective. Astfel, ele nu sunt legate de o anumită zonă biogeografică ci de areale cu anumită alcătuire petrografică (nisipuri), cu exces de umiditate, cu abundenţă în săruri, cu lacuri etc.

Vegetaţia de luncă ocupă cele mai întinse areale, apărând sub forma unor coridoare cu lăţime variabilă (cele mai extinse sunt la Dunăre, Olt, Jiu, Argeş, Ialomiţa). Ele alcătuiesc aşa – numitele zăvoaie. În cadrul luncilor mari, morfologia variată a acestora, cu grinduri, trepte mai înalte sau mai joase, microdepresiuni cu exces de umiditate etc., a favorizat desfăşurarea complexă a diverselor asociaţii vegetale. Pe cea mai mare parte a lor, asociaţiile principale sunt alcătuite din specii de plop şi sălcii, primele fiind în abundenţă pe terenurile pe care inundaţiile se înregistrează mai rar, iar celelalte pe terenurile cu inundaţii frecvente. Asociate lor sunt: un strat arbustiv bogat (sânger, lemn câinesc, cruşin, păducel), mai multe plante agăţătoare (curpen, viţă de vie sălbatică etc.) şi ierburi (graminee pe terenurile zvântate şi plante higrofile pe cele cu exces de umiditate). Pe terenurile mai înalte, care rar sunt afectate de inundaţii, unde există un drenaj bun se extind specii de cvercinee şi pajişti cu asociaţi higrofile, după cum pe unele diguri au fost plantaţi plopi canadieni. Pe suprafeţele joase mlăştinoase sau lacustre există o vegetaţie specifică, dispusă în mai multe benzi concentrice. Animalele sunt variate şi numeroase. Alături de specii întâlnite în cadrul zonelor  pe care râurile le străbat, sunt şi altele care sunt legate de mediul mult mai umed. Există numeroase păsări care-şi găsesc hrana sau care cuibăresc aici (prigorii, lăstunii de mal, codobature, berze, fâse de luncă, piciorongi, raţe, pescăruşi; în zăvoaie – mierla, piţigoiul, graurul, cucul, dumbrăveanca), apoi batracieni, insecte fitogene, mamifere (vidră, guzganul de apă), reptile.

Vegetaţia acvatică este prezentă în albiile râurilor şi în lacuri. În prima situaţie un rol însemnat în distribuţia ei îl au adâncimea, viteza şi poziţia curenţior de apă principali. Se diferenţiază o vegetaţie de mal (stuf, papură, uneori plaur), o vegetaţie plutitoare şi una submersă.

Animalele sunt reprezentate îndeosebi prin specii de peşti (crap, caracudă, şalău, somn, plătică etc.).

 Vegetaţia psamofilă se dezvoltă pe câmpurile de nisip acumulate în sudul Câmpiei Olteniei, pe dreapta Călmăţuiului şi Ialomiţei, pe stânga Siretului. Sunt specii xeromorfe, cu adaptări la nivel radicular dar şi ca ciclu vegetativ specific. Sunt dominant ierburi grupate deosebit în microdepresiuni şi pe dune, impunând un anumit grad de fixare. O parte din aceste terenuri sunt împădurite (dominant salcâm), sau sunt cultivate (îndeosebi cu viţă de vie). Fauna este săracă şi adaptată. Mai importante sunt unele specii de şopârle, şerpi, păsări şi nevertebrate.

Vegetaţia halofilă este legată de terenurile în care, mai ales datorită condiţiilor climatice excesive, solurile sunt salinizate. Cele mai extinse terenuri cu astfel de asociaţii se află în Câmpia Siretului Inferior, în cadrul unor depresiuni de crov sau albii secate din câmpiile Râmnicului (Amara, Balta Albă, Ianca etc.), în lunca Călmăţuiului, în Câmpia Săratei; local mai apar în sectorul inferior al Câlniştei, Neajlovului, în lunca Dunării la vest de Jiu. Se separă asociaţii de specii care se dezvoltă pe solurile salinizate mediu – puternic (Artemisia maritima monogyna, Bassia hirsuta, Obione pedunculata, Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Spergularia salina etc.), dispuse în fâşii în funcţie de conţinutul în săruri al solului. Adesea sunt întrerupte de „chelituri” – terenuri fără vegetaţie şi doar cu eflorescenţe de săruri (Geografia României, vol. I).

Pe terenurile cu salinitate redusă, plantele halofile apar alături de altele, întâlnite în stepă sau silvostepă pe suprafeţe mai umede sau mai uscate (Festuca pseudovina. Cynodon dactylon, Poa bulbosa, specii de trifoi etc.).

Fauna este foarte săracă şi include câteva specii de păsări şi de nevertebrate.

Vegetaţia segetală şi ruderală – s-a impus pe măsura modificărilor create de om (aşezări, terenuri cultivate). Buruienile, care reprezintă vegetaţia segetală, diferă în funcţie de culturi (păioase sau prăşitoare) şi de la un sezon la altul. Cele ruderale sunt mult mai variate şi se grupează în lungul drumurilor de orice categorie, în grădini etc.

Rezervaţii naturale

Marea majoritate sunt rezervaţii forestiere axate pe areale de pădure rămase din codrii care odinioară ocupau întinderi mari. Sunt ocrotite pentru peisaj, arbori seculari, specii relicte, specii endemice etc. Se adaugă unele rezervaţii cu caracter mixt. În afara acestora mai sunt parcuri amenajate şi unele specii de plante şi animale ocrotite.

-                Pădurea Căldăruşani  (468 ha, din care 125 ha – rezervaţia forestieră), adăposteşte stejari seculari, apoi cer, gârniţă, stejar brumăriu şi numeroase plante ierboase cu arbuşti întâlniţi în şleaurile de câmpie. Se află pe malurile lacului Căldăruşani, bogat în vegetaţie hidrofilă şi în ihtiofaună.

-                Pădurea Râioasă din nord – vestul Bucureştiului, are în nord un sector declarat rezervaţie forestieră, cu o suprafaţă de 54,8 ha. Are în componenţă stejar brumăriu, carpen, arţar, ulm, un bogat strat arbustiv şi numeroase plante ierboase, între care brânduşa de primăvară.

-                Pădurea Comana, aflată la sud de locul omonim de pe râul Neajlov, are o suprafaţă de 630,5 ha repartizată în trei sectoare şi conservă numeroase specii vegetale şi animale de origine sudică. Reprezintă un şleau de câmpie întâlnit în silvostepă, cu stejar brumăriu, stejar pufos, cer, gârniţă, tei, frasin pufos, ulm de câmpie, jugastru, arţar tătăresc etc., repartizate diferit în cele trei sectoare, în funcţie de condiţiile ecologice. Stratul ierbos conţine elemente termofile sudice (mediteraneene, balcanice), pontice.

-                Pădurea Ciornuleasa are un sector de rezervaţie de 75,2 ha, reprezentând o pădure de tip şleau de silvostepă (stejar, stejar brumăriu, carpen, tei, frasin, vişin turcesc, ulm) aflat în vestul Câmpiei Mostiştea. Între speciile ierboase sudice, stepice, există şi tătăneasa – plantă caracteristică pădurilor de fag prezentă în unele văiugi şi crovuri unde există un microclimat umed şi de adăpost.

-                Pădurea Manafu din Câmpia Burnasului are 278 ha şi reprezintă un şleau de tip cereto – gârniţet; în stratul erbaceu din luminişurile pădurii se află bujorul românesc.

-                Poiana cu narcise de la Negraşi, situată la sud de Piteşti, în lunca Dâmbovnicului, se întinde pe 4,5 ha.

-                Pădurea Spătaru (346 ha), aflată la sud – vest de Buzău, la izvoarele Călmăţuiului, are în componenţă exemplare de frasin pufos, stejar pedunculat, stejar brumăriu, ulm, dar şi numeroase specii ierboase, unele considerate rarităţi floristice (laleaua de crâng, bibilica, garofiţa etc.).

-                Pădurea Frasinu se află lângă pădurea Stejaru, în Câmpia Buzăului, are 158 ha şi conţine arborete de frasin (frasin pufos, frasin de luncă), alături de exemplare de stejar (în locurile mai zvântate), ulm de câmpie, măr pădureţ.

-                Pădurea Vlădeana din Bărăganul Ialomiţiei are numai 1,4 ha, conţine câteva exemplare de stejar cu vârstă de peste 150 de ani.

-                Pădurea Brădeanu din Bărăganul Ialomiţiei, are 2,1 ha şi conţine stejar brumăriu, alături de ulm de câmpie, arţar tătărăsc, păr şi măr pădureţ; are un bogat fond erbaceu cu specii mezoxerofile.

-                Pădurea Viişoara  (Berteşti – Mihai Bravu), aflată în nord – estul Bărăganului Ialomiţei, în plină stepă, în vecinătatea Călmăţuiului; are o suprafaţă de 1693,6 ha, în plină stepă. În componenţa ei intră în principal stejarul brumăriu (există şi exemplare seculare), la care se adaugă, local, stejarul pedunculat, frasinul, arţarul tătărăsc şi plantaţii de salcâm. S-a dezvoltat pe un substrat nisipos cu bogate pânze acvifere.

-                Crângul Buzăului, din vestul oraşului cu acelaşi nume, are 18 ha și are ca plantă ocrotită o specie de lalea endemică.

-                Pădurea Vlădila – Studina  (204 ha, în două sectoare din vecinătatea celor două sate mehedinţene de la care are şi numele). În alcătuirea ei intră îndeosebi stejar pufos, gârniţă şi numeroşi arbuşti.

-                Pădurea Reşca din lungul Tesluiului (Cp. Romanați) reprezintă un şleau de luncă cu stejar în asociere cu ulm pitic, arţar tătărăsc, jugastru, frasin, arbuşti şi ierburi higrofile.

-                Pădurea Punghina, cu două subunităţi (Punghina de 1700 ha şi Pătule de 1600 ha) aparţine cereto – gârniţetelor pure. Apar şi stejar şi frasin, păr pădureţ, ulm.

-                Izvoarele de la Corbii Ciungi se află în lunca Neajlovului, în comuna Corbii Mari, are o suprafaţă de 5 ha. Este o rezervaţie zoologică, obiectul ocrotirii fiind numeroase nevertebrate întâlnite astăzi în regiunile montane. Sunt relicte din timpul glaciarului, menţinute de ape reci, cu temperaturi constante şi care apar la baza terasei.

-                Pădurile Caiafele şi Moroiu se află în Balta Ialomiţei şi au o suprafaţă de 348,9 ha şi respectiv 130 ha. Sunt alcătuite din sălcii, plopi seculari, arbuşti (corn, călin), liene (Vitis vinifera, Periploca graeca), numeroase specii hidrofile. Aici vieţuiesc multe specii de păsări (raţa sălbatică mare, porumbelul sălbatic, turturica, sitarul, codalbul, călifarul roşu, bufniţa mare etc.) şi mamifere (iepure, vulpe, pisica sălbatică, mistreţ, vidră, căprioară) etc.

-                Insula Mică a Brăilei are 5336 ha, desfăşurându-se între câteva braţe secundare ale Dunării (Vâlciu, Mănuşoaia, Cremenea). Aici există sălceto – plopişuri, o vegetaţie erbacee bogată în specii higrofile şi hidrofile şi o lume animală bogată în care se impun păsările (stârci, lopătari, fluierari, cormorani, raţe, sitari, codobatura albă, berze, cocor, pelicanul comun, pelicanul creţ etc.) şi ihtiofauna. În prezent beneficiază de un Program de management finanţat de instituţiile europene în cadrului proiectului „LIFE – NATURE”

-                Pădurea Snagov, rest al codrilor Vlăsiei; există un sector de rezervaţie de 1727 ha care cuprinde o parte din lac şi din pădure. Vegetaţia este un şleau cu stejar, carpen, tei, frasin, arţar tătărăsc, jugastru etc. Zona de interes ştiinţific are 100 ha şi are specii de fag (Fagus sylvatica, Fagus orientalis, Fagus taurica). Există o bogată faună acvatică între care şi câteva specii relicte ponto – caspice (lamelibranchiate).

-                Dintre parcurile  amenajate în cadrul cărora există multe specii de arbori şi arbuşti aclimatizaţi mai însemnate sunt cele din Bucureşti (Cişmigiu, Grădina Botanică, Băneasa), Craiova, Caracal, Piteşti etc.

Solurile

Câmpia Română face parte din regiunea pedogeografică dunăreano – pontică, ce constituie una din marile unităţi de acest gen din ţară. Se desfăşoară în sudul şi sud – estul ţării noastre. Pe cea mai mare parte din suprafaţa câmpiei se află molisoluri (cernisoluri, SRTS 2003), apoi argiluvisoluri (luvisoluri, SRTS 2003) şi numai pe areale mici soluri ce aparţin altor clase.

Solurile s-au dezvoltat în cea mai mare măsură pe loessuri şi depozite loessoide, situaţie care a făcut ca influenţa rocii în diferenţierea lor să aibă, pe ansamblu, o importanţă mai redusă. Apar deosebiri impuse de aceasta în arealele cu depozite nisipoase, pe cele cu argilă etc.

Frecvent în câmpiile de subsidenţă, dar şi în altele unde pânza freatică se află la adâncimi mici, abundenţa apei provoacă procese de gleizare şi individualizarea unor tipuri de sol specifice.

Câmpia Română reprezintă un spaţiu în cea mai mare măsură valorificat agricol de milenii. Ca urmare, presiunea antropică s-a exercitat în forme variate încă din cele mai vechi timpuri. Ea s-a amplificat în ultimul secol, de unde şi o serie de mutaţii în caracteristicile solurilor. Acţiunea omului s-a materializat în desţelenirea aproape totală, folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale, desecări, îndiguiri etc. Acestea au fost însoţite local de modificări în cantitatea de humus, în ridicarea la suprafaţă a unor săruri greu solubile, aluvionări, tasări, sărăturări în sol şi la suprafaţă, eroziuni parţiale sau totale etc.

Molisolurile (cernisoluri) sunt reprezentate prin mai multe tipuri ce au o dezvoltare mai largă în est şi sud, în zonele de stepă şi silvostepă, unde se înregistrează un deficit de umiditate de peste 250 mm. În stepă (Câmpia Brăilei, Bărăgan, Câmpia Galaţi) apar cernoziomurile  propriu-zise care au: un orizont humifer gros, de culoare neagră, o structură grăunţoasă ce permite o circulaţie activă a apei şi a aerului; carbonaţii levigaţi din orizontul superior şi concentraţi în bază. Sunt soluri fertile, cu un potenţial agricol deosebit. Unde crovurile au desime mare, iar nivelul freatic este ridicat, s-a individualizat local cernoziomul gleizat. Local există şi cernoziomuri salinizate, cernoziomuri alcalizate, în profilul cărora intervine un orizont cu concentrare mare de săruri solubile care le diminuează mult fertilitatea.

Cernoziomurile cambice (cernoziomuri și faeoziomuri, SRTS 2003) s-au dezvoltat sub un regim mult mai umed (peste 500 mm precipitaţii), în arealul silvostepei. Ocupă suprafeţe întinse în vestul Bărăganului, Câmpia Mostiştei, pe terasele medii şi înalte ale Dunării, în Câmpia Râmnicului etc. Au un orizont humic mai subţire decât la cernoziomurile propriu-zise, o reacţie slab acidă, un orizont B cambic (Bv) rezultat din concentrarea argilei; carbonaţii sunt concentraţi la adâncime. În microdepresiuni cu nivel freatic ridicat se ajunge la cernoziom cambic gleizat, iar în locurile unde sunt posibile  acumulările de săruri se ajunge la variante salinizate sau alcalizate. Sunt soluri fertile, dar necesită îngrăşăminte şi irigaţii.

Cernoziomurile argiloiluviale (faeoziomuri) s-au dezvoltat la contactul silvostepei cu zona de pădure, în condiţiile unei cantităţi de precipitaţii mai ridicate (550 – 600 mm), a unui deficit de umiditate mai redus (sub 100 mm) şi a unei vegetaţii mai bogate. Cantitatea de apă mai mare a favorizat migrarea argilei din orizontul superior humic şi concentrarea ei în jurul agregatelor din orizontul imediat inferior, care a căpătat caracteristici aparte (Bt). Există un orizont cu carbonaţi la adâncime. Sunt soluri fertile. Au o desfăşurare mai mare la vest de Argeş, apărând ca o bandă continuă spre Burnas şi centrul Câmpiei Olteniei. În funcţie de condiţiile locale, pot căpăta caracteristici diferite – gleice, salinizate etc.

Solurile cenuşii (faeoziom, subtip greyc) apar în câmpia de glacis a Râmnicului ca o prelungire sudică a fâşiei cu largă dezvoltare din Podişul Bârladului şi  Culoarul Siretului. Sunt soluri molice, formate pe depozite nisipoase, loessoide la contactul pădurii cu silvostepa. În afara orizontului Bt rezultat din iluvierea argilei, s-a individualizat între acesta şi orizontul superior molic un al treilea (suborizont A molic eluvial), în care agregatele structurale sunt pudrate cu silice. Sunt soluri fertile, dar necesită îngrăşăminte organice şi minerale şi amenamente calcice (M. Geanana, I. Ochiu, 1986).

Argiluvisolurile (luvisoluri) sunt soluri formate sub pădurile de cvercinee ce ocupau cu secole în urmă suprafeţe largi în centrul şi nordul Câmpiei Române. Există mai multe tipuri cu desfăşurare diferită.

Solurile brun roşcate (preluvosol, subtip rodic) au cea mai largă dezvoltare, întinzându-se ca o bandă continuă începând din câmpia din jurul Bucureştiului unde are o lăţime de cca. 60 – 70 km şi până la Drobeta Tr. Severin, unde ajunge la cca. 20 km. În alcătuire are, sub un orizont humifer relativ subţire (30 cm), un orizont gros argiloiluvial de culoare roşcată şi apoi unul de acumulare a carbonaţilor. Alcătuirea reflectă condiţii genetice – formarea sub pădure de cvercinee (şleau de câmpie), într-un climat cu 550 – 600 mm precipitaţii, cu apă freatică la adâncime mare. Conţinutul bogat în argilă imprimă un grad mai ridicat de compactitate, îi reduc permeabilitatea, posibilitatea de aerare şi în final fertilitatea pentru culturile agricole (nu şi pentru cele silvice).

Solurile brun – roşcate luvice (luvosol, subtip rodic) apar pe areale mai restrânse şi în asociere cu cele brun – roşcate. Sunt legate de terenurile cu pantă foarte mică sau microdepresiuni acoperite cu pădure. Precipitaţiile bogate favorizează un intens proces de iluviere a coloizilor şi la individualizarea sub orizontul superior cu humus a unui orizont intermediar sărăcit în argilă (E luvic), care a fost concentrată sub acesta, în orizontul Bt. Este un sol cu fertilitate mai mică decât cel anterior.

Solurile brune – luvice (luvosol) au o răspândire mai mare în Câmpia Găvanu – Burdea şi între Olteţ şi Olt. Diferă de solurile brun – roşcate luvice prin culoarea mai deschisă, acumularea în orizontul Bt a argilei ce a fost spălată din orizonturile superioare fără a suferi modificări importante şi lipsa concentrării de carbonaţi în bază (aceștia au fost îndepărtați de pe profil de către apa de percolație). Pentru culturile agricole au fertilitate mică, de unde necesitatea aplicării de îngrăşăminte organice.

Luvisolurile albice (luvosol) apar doar în câteva petece în câmpiile Găvanu – Burdea şi Târgovişte, în asociere cu celelalte soluri argiloiluviale pe suprafeţe plane, pe depozite lipsite de elemente calcice şi feri – magneziene. Sunt soluri cu un grad de acidifiere mai accentuat, cu un orizont specific în care agregatele structurale sunt pudrate cu silice (E albic), sub care se află orizontul Bt compactizat cu argilă și hidroxizi migraţi din orizonturile superioare. Au fertilitate bună pentru pădure şi slabă pentru pajişti secundare şi livezi.

În Câmpia Piteşti şi local şi în celelalte câmpii piemontane înalte, pe suprafeţe slab înclinate, pe depozite bogate în elemente bazice s-au dezvoltat soluri brune eu-mezobazice (eutricambosoluri), care fac parte din clasa cambisoluri. La ele, sub orizontul humifer urmează un orizont mai gros, specific (B cambic – notat Bv) bine structurat, permeabil, bine aerisit. Sunt soluri cu fertilitate bună nu numai pentru pădure dar şi pentru livezi şi fâneţe.

Vertisolurile, (pelisoluri) cunoscute şi sub numele de cernoziomuri argiloase, au o desfăşurare largă pe câmpiile înalte dintre Olt şi Neajlov. S-au format pe depozite fine, cu un bogat conţinut în argilă, situaţie care a împins la impunerea câtorva caracteristici precum: textură grea, argiloasă, un conţinut slab – moderat în humus, compactitate ridicată, permeabilitate şi regim aerohidric reduse, fertilitate bună pentru păduri de cer şi gârniţă şi mai redusă pentru culturi. În intervalele ploioase apa stagnează la suprafaţă, iar în cele de uscăciune se produc crăpături adânci ce rup rădăcinile plantelor.

Solurile hidromorfe (hidrisoluri) sunt legate de câmpiile de subsidenţă Titu – Potlogi, Sărata ca şi de sectoarele joase, plane din Câmpia Târgoviştei, din luncile unor râuri mari; sunt lăcovişti (gleiosol) şi soluri gleice (gleiosol) care au grosime mică, fiind o rezultantă a proceselor de gleizare. S-au format în condiţiile excesului de umiditate determinat de existenţa pânzei freatice aproape de suprafaţă şi a proceselor de hidromorfism pe tot profilul. Se diferenţiază pe profilul de sol mai întâi un orizont în care alternanţa intervalelor de uscăciune cu cele de exces de apă duce la o succesiune a proceselor de oxidare (când nivelul pânzei de apă este coborât) şi de reducere (când apa cuprinde orizontul). Ca urmare,  aici apar pete cenuşii, rugini şi concreţiuni ferimanganice. Sub acesta se află un orizont umezit permanent, care are o nuanţă cenuşie – vineţie uniformă ca urmare a acumulării unor săruri reduse în condiţii de anaerobioză (M. Geanana, I. Ochiu, 1986). Au fertilitate redusă, iar folosirea lor necesită măsuri ameliorative şi în primul rând coborârea nivelului freatic.

Solurile halomorfe (salsodisoluri) se găsesc concentrate în nord – estul Câmpiei Române, unde excesivitatea climatului a condus spre desfăşurarea unor procese de salinizare. Areale mai mari ocupă în Câmpia Săratei, în lungul Călmăţuiului, în unele microdepresiuni din Câmpia Brăilei, în lunca Siretului, în lungul pâraielor ce se varsă în limanele de pe stânga Râmnicului Sărat, în lunca Neajlovului şi Câlniştei, în lunca Bârladului etc. Sunt soloneţuri (numit astfel în ambele clasificări) şi solonceacuri (la fel), soluri în care, datorită evaporaţiei intense s-a ajuns la acumularea sărurilor din soluţiile ridicate prin capilaritate. În sectoarele în care sărurile persistă şi în intervalele de timp mai umed s-au impus solonceacurile, iar acolo unde ponderea lor slăbeşte s-au dezvoltat soloneţuri. Nu sunt fertile, pe ele desfăşurându-se pajişti cu plante de sărătură.

Psamosolurile (numit astfel în ambele clasificări) sunt soluri neevoluate axate pe acumulările bogate de nisip de pe terasele Dunării şi de pe stânga Jiului din Câmpia Olteniei, apoi pe cele de pe dreapta Călmăţuiului de Buzău, Ialomiţei, pe stânga Bârladului (Hanu Conachi). Aici nisipurile apar sub formă de dune cu înălţime diferită, separate de microdepresiuni în mare parte fixate prin vegetaţie arbustivă, salcâm, sau cu culturi de viţă de vie terasate. Ele alternează cu dune active, de unde solul este în mare măsură spulberat sau cu porţiuni cu nisip în care procesul de pedogeneză este incipient. Solul are grosime diferită (deflaţia este încă activă) şi un orizont superior slab humifer. Au fertilitate limitată, încât practicarea culturilor necesită măsuri pentru diminuarea acţiunii vântului paralel cu aplicarea de îngrăşăminte chimice şi irigaţii.

Solurile aluviale (aluviosoluri) au o desfăşurare mare în luncile Dunării şi ale tuturor afluenţilor importanţi (Jiu, Olt, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Buzău, Siret etc.). S-au format pe aluviuni mai vechi sau mai recente, în sectoare joase, frecvent inundabile dar şi pe grinduri şi porţiuni mai înalte inundate mai rar. Materialul parental este reprezentat de nisipuri, nisipuri argiloase, mâluri. Există materie organică în curs de humificare. Sunt soluri fertile, dar folosirea agricolă a lor impune măsuri care să limiteze inundaţiile, să coboare nivelul freatic etc.

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 30 Mai 2012.