Campia Romana - cursul 1

CÂMPIA ROMÂNĂ

 

  1. 1.                  Aşezare, limite                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

Situată în sudul ţării, Câmpia Română se desfăşoară în lungul Dunării, care o delimitează către sud şi est pe o distanţă de 840 km. Are o suprafaţă de 49.594 km2, adică 21 % din teritoriul României, în cadrul căreia ocupă locul al doilea după Carpaţi (28 %). Prezintă o formă alungită de la vest la est, cu o curbură către nord la contactul cu Dobrogea, curbură urmată şi de Dunăre şi care se conformează arcuirii Subcarpaţilor şi Carpaţilor de la Curbură. Lungimea sa este de peste 400 km, dar, măsurată pe o mediană curbată, până la râul Trotuş, are peste 500 km. Lăţimea minimă (20 km) se găseşte în Oltenia, pe meridianul Pleniţei, iar cea maximă atinge 140 km, pe linia Zimnicea – Piteşti.

 

  1. Geologie

Geologic, Câmpia Română se suprapune, în cea mai mare parte pe Platforma Valahă. Aceasta este cuprinsă între falia Fierbinţi la nord–est şi Dunăre la sud.

Soclul, interceptat în câteva foraje la adâncimi de 3000 m, este alcătuit din şisturi cristaline mezometamorfice, reprezentate în principal prin amfibolite frecvent retromorfozate şi şisturi cristaline epimetamorfice reprezentate prin şisturi clorito-cuarţitice, cloritoşisturi etc. Şisturilor cristaline li se asociază corpuri magmatice reprezentate prin granitoide şi gabbrouri. Vârsta acestor formaţiuni este Neoproterozoic – Cambrian inferior (ciclul baikalian).

Ulterior consolidării, aria soclului valah a evoluat ca bazin de sedimentare, în care s-au acumulat depozite ce pot atinge mii de metri grosime. Acumularea acestora s-a realizat în mai multe cicluri de sedimentare:

  • Ciclul Cambrian mediu – Carbonifer superior – acum s-au acumulat depozite detrito – pelitice, anhidrite, tufite;
  • Ciclul Permian terminal – Triasic: formaţiunea roşie inferioară, formaţiunea carbonatică – evaporitică mediană şi formaţiunea detritică superioară;
    • Ciclul Jurasic mediu – Cretacic este predominant carbonatic;
    • Ciclul Badenian – Pleistocen; depozitele acestui ciclu marchează o transgresiune majoră. Apele au atins expansiunea maximă în Sarmaţian. Formaţiunile acumulate în acest ciclu sunt: depozite grosiere şi gipsuri (Badenian), marne şi argile în alternanţă cu  nisipuri şi gresii calcaroase, calcare lumaşelice, calcare oolitice şi calcare recifale (Sarmaţian), nisipuri şi argile (Meoţian), depozite predominant pelitice (Ponţian), nisipuri (Dacian), depozite marnoase şi argiloase (Romanian). În Villafranchian (Romanian superior – Pleistocen inferior) s-au acumulat aşa–numitele „Strate de Cândeşti” (depozite fluvio – lacustre), iar după acestea, Stratele de Frăteşti (depozite aluvionare cu resturi de mamifere). Cu timpul, lacul pleistocen s-a restrâns şi s-a colmatat; apele s-au retras spre est şi nord-est, ultima regiune exondată fiind Câmpia Siretului Inferior.

 

  1. 3.      Relieful major al Câmpiei Române prezintă o mare varietate de subtipuri, datorită mai multor cauze ce pot fi reunite în două grupe: poziţia în „fund de sac”, gâtuită în nordul Dobrogei a câmpiei faţă de nivelul Mării Negre şi respectiv raporturile sale cu unităţile vecine. Prima grupă de cauze (poziţia în „fund de sac”) a făcut ca procesul de colmatare să nu se producă convergent, dinspre Carpaţi, Podişul Prebalcanic, Pod. Dobrogei, Pod. Moldovei ci din mai multe direcţii şi cu intensităţi variabile în timp. A doua grupă de cauze (raporturile cu unităţile vecine) evidenţiază cum fiecare unitate şi subunitate vecină a influenţat subtipul genetic de câmpie din dreptul său. Astfel, la contactul cu podişurile apar câmpii piemontane vechi sau câmpii de terase; în continuarea Subcarpaţilor sunt câmpii de glacis, câmpii piemontane noi şi câmpii de subsidenţă.

Au fost conturate 12 subtipuri genetice de câmpii şi câmpuri (Gr. Posea, 1987), care ar mai putea fi diversificate, în plus, după morfometrie şi structură.

  1. 1.                  Câmpiile piemontane vechi, „getice” reprezintă o prelungire lină, în câmpie, a Piemontului Getic (în prezent în stadiu de podiş). Aici se încadrează: Câmpia Sălcuţei (la vest de Jiu), Câmpia Leu – Rotunda (Între Jiu şi Olt), Câmpia Boianului şi Câmpia Burdea.
  2. 2.                  Câmpiile piemontane cu Strate de Frăteşti (prebalcanice) – sunt reprezentate de Burnas şi partea de sud a Bărăganului, fiind construite din pietrişuri de provenienţă balcanică.
  3. 3.                  Câmpiile piemontane – subcarpatice (de tip conuri – terase) sunt tipice în „golful” Târgovişte – Ploieşti. S-au format pe fundament carpatic, puternic subsident în Romanianul superior – Pleistocenul inferior şi moderat subsident în Pleistocenul mediu, peste care s-au depus sedimentele a două niveluri de conuri piemontane, echivalente teraselor 3 şi 2 din Subcarpaţi, ultimul nivel fiind îmbucat în cel anterior. La acestea se adaugă şi Câmpia joasă a Râmnicului, care are o suprafaţă mult mai nouă, echivalentă dominant cu prima terasă, dar formată dintr-o multitudine de conuri juxtapuse. În această câmpie s-au inclus şi terasele 1–3 ale Siretului, situate între Trotuş şi Şuşiţa.
  4. 4.                  Câmpiile piemontan – subsidente au fost realizate în timpul formării teraselor 4 – 2 ale Argeşului. Este vorba de câmpiile situate în sudul Câmpiei Piteştiului – Câmpia Dâmbovnicului şi cea a Câlniştei (împreună formează Câmpia Găvanu). În suprafaţa lor se pierd, cam la acelaşi nivel, toate terasele Argeşului, subsidenţa funcţionând foarte lent până la terasa ultimă.
  5. 5.                  Câmpiile piemontan – terminale se plasează la oarecare distanţă de Subcarpaţi, cel mai adesea după fâşia subsidentă. Se găsesc fragmentar numai la est de Argeş. S-au format, în majoritate (partea lor superioară), în timpul teraselor a 4 – a şi a 3 – a ale Dunării şi au aspect de con complex. Acestea sunt: Câmpia Vlăsiei (Snagov, Moviliţa etc), Câmpia Mostiştei, Câmpia Lehliului, Câmpia Padinei (con clădit de Buzău) şi Câmpia Iancăi (clădită de Râmnicu Sărat).
  6. 6.                  Câmpiile de glacis subcarpatic sunt specifice contactului cu Subcarpaţii de la est de Teleajen, cu întreruperi la râurile Buzău şi Putna. S-au realizat în special la nivelul şi în timpul formării teraselor 5 şi 4 din Subcarpaţi, dar au continuat şi ulterior, pe marginea unde dealurile s-au ridicat destul de rapid iar câmpia din faţă a coborât subsident şi unde nu există râuri carpatice. Aici se încadrează Glacisul Istriţei şi Câmpia înaltă a Râmnicului (la peste 100...120 m), cu podgorie.
  7. 7.                  Câmpia de glacis premoldav (cu fundament aparţinând Orogenului Nord-Dobrogean) este situată în continuarea spre sud a Podişului Covurlui. Pe fâşia dintre Siret şi Prut a existat iniţial, se pare, o câmpie piemontană, ulterior terasată şi acoperită de loess în grosime de 25...70 m, cu până la şapte orizonturi de soluri fosile.
  8. 8.                  Câmpiile de glacis piemontan predobrogean (de platformă) sunt reprezentate prin resturi ale unei câmpii care se extindea din Dobrogea de Sud spre Bărăgan. S-au constituit începând din Romanianul superior, pe fondul coborârii nivelului lacului dacic. În timpul teraselor 4 – 2, Dunărea a erodat lateral această câmpie, pe care apoi a şi redus-o la o fâşie – Câmpul Hagieni şi Nasul Mare, izolând-o de Dobrogea printr-o captare de tip deversare (când Dunărea se mută la est de Câmpul Hagieni).
  9. 9.                  Câmpiile de terase sunt cele care, prin terasare, au fost sculptate şi detaşate în detrimentul podişului: Câmpia Olteniei (minus Câmpia Sălcuţei), Câmpia Piteştiului, Câmpia Tecuciului.
  10. 10.              Câmpiile de terase cu nisipuri – sunt o variantă a celor anterioare.
  11. 11.              Câmpiile de subsidenţă sunt cele care suportă şi în prezent mişcări de lăsare: Titu, Puchenilor, Săratei, Buzău – Călmăţui, Câmpia Siretului Inferior.
  12. 12.              Câmpiile fluvio – lacustre vechi (tabulare), provin din foste bălţi dunărene, la nivelul teraselor 4 – 2, şi cuprind: Câmpia Mărculeşti (din Bărăganul de Sud), Câmpia Strachinei (în cea mai mare parte) şi Câmpul Viziru (sau terasa Brăilei).

Există şi câmpii de tip baltă actuală, respectiv Bălţile Dunării, care sunt, în fapt, lunci extrem de largi sau câmpii fluvio – lacustre în formare. Ele nu se încadrează strict în Câmpia Română.

Schimbări ale cursurilor de râuri (albii vechi părăsite). Acestea se recunosc în relieful actual, în special începând de la Argeş spre est.

Argeşul pare să fi curs, ca direcţie, pe actualul Teleorman superior, pe Dâmbovnic şi chiar pe Neajlov, precum şi, apoi, către est de Bucureşti; Dâmboviţa a urmat albii diverse, între care spre Găeşti, după aceea pe Colentina, Ilfovul inferior, Ciorogârla ş.a.; Ialomiţa a avut oscilări pe diferite văi, cum ar fi: Snagov (continuat cu Ţuianca), Bălteni, Vlăsia, Cociovalişte; a suferit chiar o captare, la Dridu – Fierbinţi; Cricovul Dulce a deviat recent de pe valea Poienarilor (Cricovul Sec); Prahova a oscilat mult în golful Ploieştiului, dar a rămas epigenetică la Tinosu; Cricovul Sărat (poate şi Teleajenul) a curs către Bălana şi Ghighiu, Buzăul a mers pe mai multe trasee către Bărăganul Central (spre Sărata, pe valea Strachinei, pe Călmăţui), ocupând, apoi, o vale a Râmnicului Sărat. Acesta din urmă s-a deplasat continuu spre stânga, curgând, pe rând, peste toate limanele din stânga Buzăului. Trebuie amintită şi Dunărea, care a curs iniţial pe la vest de Câmpul Hagieni.

Sistemele de terase – sunt patru: sistemul dunărean, sistemul getic, sistemul subcarpatic și sistemul Argeșului inferior.

Sistemul dunărean se compune din 7 – 8 terase. Primele trei terase (cele mai vechi, deci cele mai înalte) se păstrează în vest, la contactul cu Podișul Getic, unde exondarea s-a produs mai devreme.

Cea mai înaltă terasă  (T8) a fost identificată într-un areal restrâns, în jurul localităților Dârvari – Castrele – Traiane – Plenița. Podul se situează la 158 – 170 m altitudine absolută și 115 – 120 m altitudine relativă.

Terasa 7 are o dezvoltare mare între Dunăre și Desnățui. Altitudinea absolută scade din amonte (150 – 170 m) spre avale (135 – 150 m) iar cea relativă este de 100 – 120 m.

Terasa 6 descrește altimetric spre avale, de la 120 – 135 m la 95 – 105 m (alt. absolută), iar depozitul aluvial se află la alt. rel. de 75 – 90 m în V și 23 – 24 m în E.

Terasa 5 este cea care arată că Dunărea a ajuns în Câmpia Română până la Argeș în timpul aluvionării ei și are altitudini relative de 55 – 85 m între Dunăre și Drincea și 28 – 31 m amonte de confluența Argeș – Dunăre.

Terasa 4 avansează până la Mostiștea. Are altitudine relativă între 35 – 50 m între Dunăre și Drincea și 7 – 10 m între Argeș și Mostiștea.

Terasa 3 ajunge tot până la Mostiștea și are altitudinea relativă între 20 și 40 m.

Terasa 2 are 18 – 20 m și scade la 11 m spre Mostiștea; ea avansează până la limanul Gălățui și, cu indicii slabe, până la valea Jegălia; de aici se continuă spre NE pe sub loessoidele actuale până în estul Câmpiei Brăilei (terasa Brăilei), de unde dispare.

Terasa 1 (de 5 – 7 m) are 5 m la Spanțov (în estul Argeșului) și este prima care trece prin sudul Câmpului Hagieni, înecându-se la gura Ialomiței.

În afară de terasa întâi, restul teraselor se pierd spre est în câmpuri tot mai joase.

Toate aluviunile din terase au în alcătuire cel puțin trei strate: pietriș cu nisip, nisip mediu – fin și argilă prăfoasă sau argilă. Peste acestea urmează nisipuri prăfoase eoliene sau argile prăfoase deluviale. Grosimea acestor depozite luate împreună oscilează între 12 și 55 m, iar în cazul luncii, chiar mai mult.

Sistemul Getic de terase pătrunde din Podișul Getic în Câmpia Română cu 5 terase, racordabile cu cele ale Dunării, deși în amonte râurile au 2 – 3 terase în plus. Este vorba de Jiu, Olt, Argeș, Dâmbovița. Terasele Argeșului se desfășoară într-un evantai cu 5 trepte ce formează Câmpia Piteștiului. Toate, însă, se afundă spre avale sub nivelul actualei lunci, la sud de Negrași, fiind identificate în foraje în primii 45 – 50 m adâncime. Dâmbovița aparține acestui sistem numai prin terasele de pe dreapta, formate când curgea aproximativ către Găești.

Sistemul subcarpatic pătrunde în câmpie cu ultimele 3 terase (3 – 1), care se pierd, însă, în câmpia subsidentă.

Sistemul de terase al Argeșului inferior include terasele existente între fostul și actualul areal subsident (ce începea la vest de Titu) și până la Dunăre. Este vorba de câmpiile Găvanu, Vlăsia și, în parte, Mostiștei. Unele denivelări ușoare indică o treaptă (T4) pe stânga Dâmboviței (începând de la NV de București, către Pasărea și apoi spre Dunăre) și un câmp echivalent pe stânga Argeșului (Câmpul Dâmbovița – Argeș), care făceau corp comun și se uneau cu terasa 4 a Dunării. Urmează, apoi, trei terase sigure, materializate bine, din care T1 apare în general slab. În cadrul subsistemului Neajlov se întâlnesc, de asemenea cele trei nivele, dar totdeauna greu de racordat. Cert este, însă, că aceste terase se desprind ca trepte de sub nivelul liniei Negrași, unde se pierd terasele 5 – 2 ale Argeșului din Câmpia Piteștiului (de exemplu, pe râurile Dâmbovnic și Mozacu).

Luncile sunt foarte bine dezvoltate, mai ales la Dunăre și la râurile mari carpatice: Jiu, Olt, Argeș, Dâmbovița, Ialomița, Buzău, Siret, Prut, chiar și Călmățui (moștenire de la Buzău). Lățimea luncilor, în medie de 2 – 5 km și de 8 – 10 km la Dunăre, crește spre aval, dar și în funcție de unitățile structurale străbătute. La ieșirea din Subcarpați, luncile sunt adesea largi și sub formă de vaste conuri. De asemenea, ele se lărgesc și în zonele de subsidență de la est de Argeș. La trecerea peste boltiri anticlinale, lunca se îngustează. În general, luncile ocupă 60 – 90 % din suprafața reliefului de vale.

Relieful minor este de două categorii: de luncă și de câmp. În lunci se întâlnesc: grinduri, microdepresiuni cu exces de umiditate și cu bălți și lacuri, cursuri și meandre părăsite, popine, conuri ale râurilor afluente, uneori dune de nisip pe grinduri. Microrelieful de câmp este legat de loess și nisipuri, dar pot apărea independent și urme de văi colmatate și părăsite (de exemplu în Câmpia Piemontană a Râmnicului, albia Dâmboviței la est de Lungulețu etc). Pe loessuri și depozite loessoide se dezvoltă crovuri, găvane și padine. Aceste forme sunt foarte frecvente în Burnas (unde se numesc „padine”), inclusiv pe terasele Dunării (cu excepția terasei 1), în câmpiile Iminogului, Găvanu – Burdea (numite „găvane”), Vlăsiei, Mostiștei (inclusiv pe terasele 2 – 4), și o parte însemnată din Bărăgan. La formarea crovurilor participă sufoziunea și apoi tasarea, în procesul formării lor loessul suferind și o decalcifiere prin dizolvarea sărurilor de către apele meteorice. Băltirile în crovuri și dezvoltarea unor acvifere sezoniere suprafreatice se datoresc slabei permeabilități a paleosolurilor argiloase intercalate între loessuri (între 1 și 7 strate).

Relieful de dune este răspândit în Oltenia (nisip ridicat de vânt din luncile Dunării și Jiului), pe dreapta râurilor Ialomița, Călmățui și Buzău (toate în Bărăgan), dar și pe stânga Bârladului (nisipuri scoase la zi de către eroziune, din terasa Bârladului). Majoritatea dunelor sunt fixate prin vegetație și un strat de sol ce se impune a fi protejat prin lucrări agrotehnice și plante adecvate. Se vorbește despre deplasările de nisipuri din Oltenia (nisipuri mișcătoare), plantate în secolul XIX cu salcâm, defrișate în timpul Primului Război Mondial și nivelate recent (perioada comunistă) pe mari suprafețe, irigate și cultivate cu viță de vie și cu alte plante protectoare. Direcția dunelor este conformă cu cea a vânturilor dominante.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 12 Aprilie 2012.