Campia Romana curs 2

Apele în Câmpia Română

Câmpia Română este străbătută de o reţea hidrografică relativ bogată, mai densă la vest de Argeş şi care este adâncită în formaţiuni cuaternare şi în romanian superior.

Sistemul de râuri principale s-a realizat treptat, pe măsura exondării regiunii (de la vest la est şi nord–est), începând cu pleistocenul mediu şi încheind cu holocenul (acum se formează şi reţeaua secundară, care are caracter semipermanent şi intermitent).

Cea mai mare parte dintre acestea sunt concentrate în bazine al căror colector se varsă în Dunăre, făcând parte preponderent din grupa hidrografică sudică; numai în nord-estul câmpiei râurile din bazinul Siretului aparţin grupei hidrografice de est.

În Bărăgan există areale mici cu caracter semiendoreic (există drenaj subteran).

  1. Apele subterane

În Câmpia Română cuvertura sedimentară are grosime mare, în alcătuirea ei intrând strate permeabile şi impermeabile cu grosimi variabile. Ca urmare, în cadrul acestora s-au format pânze de apă cu debite şi caracteristici dinamice deosebite.

1.1.            Apele freatice. La suprafaţă, pe grosimi de câteva zeci de metri se află dominant depozite cuaternare (loessuri şi depozite loessoide, nisipuri, pietrişuri, lentile de argilă, nisipuri argiloase sau argile nisipoase), în care s-au individualizat pânze freatice la adâncimi deosebite, de la sub 5 m în lunci la peste 20 m pe câmpurile acoperite cu depozite loessoide. Condiţiile climatice (temperaturi ridicate, precipitaţii puţine, secete de durată) nu asigură o alimentare bogată şi uniformă în timp. Ca urmare, regimul debitelor apelor freatice pe parcursul anului este fluctuant. Valoarea acestuia este tot mai mult supusă variației, pe măsura utilizării lor în consumul populaţiei, consumul industrial şi la irigat. 

Apele freatice din Câmpia Română au în marea lor majoritate un grad de mineralizare vairat, dar mic (1 – 3 g/l) şi o compoziţie chimică cu carbonaţi, cloruri şi sulfaţi.

1.2.            Apele de adâncime  se află cantonate deasupra stratelor argiloase și marnoase mio – pliocene sau umplu golurile din calcarele mezozoice. Au un grad de mineralizare ridicat, dar variat spaţial, duritate mare, caracter ascensional sau artezian.

Importante sunt cele din stratele de Cândeşti, care au debite mai mari şi sunt potabile. În nordul Bucureştiului, prin foraje, au fost interceptate strate cu apă termală, mezotermală, mineralizate care ajung la suprafaţă. Sunt sulfuroase şi parţial folosite în balneoterapie.

2. Apele de suprafaţă

Se pot separa râuri alohtone şi râuri autohtone, cu deosebirea a cel puţin două subtipuri în cadrul fiecăreia.

2.1. Reţeaua alohtonă, cu obârşii în Carpaţi. Se includ: Jiul, Oltul, Argeşul, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Buzăul, Râmnicul Sărat, Putna, Siretul – care în cuprinsul câmpiei îşi dezvoltă sectorul hidrografic inferior. Au caracteristici hidrometrice deosebite, o scurgere permanentă dar influenţată de condiţiile ce o generează, deosebite de la o unitate naturală la alta.

Cele 10 râuri mari, cu izvoare în Carpaţi, străbat câmpia pe distanţe ce depăşesc 70 km. Au albii largi, meandrate, iar în lunci – mai multe cursuri părăsite, în care scurgerea este efemeră. Faptul că au bazine hidrografice mari, suprapuse pe toate marile unităţi de relief din România, le asigură o alimentare bogată din ploi şi zăpezi, dar şi din ape subterane. Ca urmare, diferenţierile climatice ce există între estul şi vestul câmpiei nu se resimt prea mult și în regimul scurgerii. La toate, scurgerea de primăvară reprezintă 40 – 45 % din total, după care urmează scurgerea de vară, cu 24 – 30 %, cea de iarnă 14 – 25 % şi cea de toamnă cu numai 10 – 15%. Unele influenţe impuse de climat apar la Jiu, unde iarna valorile se apropie mult de cele de vară. Lunile cu scurgerile cele mai bogate sunt aprilie şi apoi mai, iar cele cu scurgeri mici octombrie  şi septembrie.

Debitele medii multianuale variază între câţiva m3/s şi 153 m3/s (Siret).  

Fenomenele de îngheţ sunt frecvente. Ele se manifestă în intervale mai lungi în estul câmpiei. Încep din luna decembrie, podul de gheaţă se produce frecvent în ianuarie – februarie, iar dezgheţul se realizează în martie.

2.2. Râuri alohtone cu obârşia în dealurile periferice

Se includ râuri ale căror bazine superioare se află în regiunile deluroase şi cea mai mare parte din acestea se desfăşoară în câmpie, situaţie care reflectă mult mai pregnant rolul condiţiilor climatice în nuanţarea regimului de scurgere şi al condiţiilor geologice în imprimarea calităţii hidrochimice a apei. Sunt râuri mai mici în raport cu celelalte. Se diferenţiază patru areale distincte.

  1. râurile de  la vest de Olt. Se includ Blahniţa, Drincea, Desnăţui, Teslui. Au lungimi sub 100 km, suprafeţe bazinale reduse (cca. 10 – 15% în dealuri), pantă longitudinală mică, albii înguste şi meandrate. Cea mai mare parte din volumul scurgerii se realizează primăvara (peste 45%), îndeosebi în martie când se înregistrează intervalul cu precipitaţii cel mai bogat şi apoi iarna (peste 25%), legat de prezenţa activităţii ciclonale mediteraneene (februarie) care dau ploi şi topesc zăpada. În celelalte sezoane scurgerea  este redusă (10 – 15%), fenomenul de secare afectând părţi din cursul acestor râuri, iar în anii secetoşi chiar în întregime. Au debite mici dar fluctuante; valoarea medie multianuală a debitului lichid este în jur de 1 m3/s.
  2. Râurile dintre Olt şi Dâmboviţa ce fac parte din această grupă aparţin dominant bazinului Vedea, care se varsă în Dunăre. Se adaugă câteva pâraie afluente Argeşului, ce coboară din Podişul Cândeşti (Potopu, Cobia).

În afară de Vedea şi de afluentul ei – Teleormanul, care în câmpie au lungimi de peste 150 km, toate celelalte îşi dezvoltă cursul inferior în câmpie pe lungimi de la câţiva km, până la 30 km (au cea mai mare parte a bazinului în dealuri). În câmpie au pantă longitudinală sub 1m/km şi o albie puternic meandrată. Scurgerea este aproape permanentă, întrucât văile sunt adânci, iar pânzele de apă, alimentate din podiş, dau izvoare bogate. Scurgerea este bogată primăvara (în jur de 50 %, cu maxim în martie) şi iarna (30 %) şi scăzută vara (sub 15 %, subteran şi din puţinele ploi) şi toamna (sub 10 %, dominant din apele subterane; minimum în septembrie, octombrie cu 1,5 – 2%).

Valorile medii ale debitului sunt de 13,8 m3/s la Vedea (la vărsare) şi 3,6 m3/s la Teleorman. Cele maxime survin la intervale mari de timp şi au fost: pe Vedea de 949 m3/s (Alexandria, 12.10.1972) şi pe Teleorman de 232 m3/s (06.10.1972); constituie accidente în mersul normal al regimului scurgerii, fiind condiţionate de precipitaţii abundente.

  1. Râurile de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură sunt numeroase, mai importante fiind: Cricovul Dulce cu afluentul Proviţa, Cricovul Sărat, Sărata, Câlnăul, Râmna, Milcovul şi Şuşiţa. Lungimea lor variază între 41 km (Câlnău) şi 82 km (Cricovul Sărat), dar din aceasta doar o parte (de la câţiva km la peste 30 km) este în câmpie.
  2. Râurile din sudul Podişului Bârladului sunt puţine, mai importante fiind Bârladul (cca 50 km în câmpie) şi Suhurlui. Primul, în câmpie are o albie meandrată, într-o luncă joasă largă; prezintă meandre şi cursuri părăsite.

2.3. Reţeaua autohtonă. Reprezintă cele mai multe cursuri de apă din Câmpia Română, care o străbat pe distanţe de la câţiva kilometri la peste 50 km. Se disting prin caracteristici două grupe:

2.3.1. Cursurile de apă cu lungimi de peste 40 km. În marea lor majoritate îşi au obârşiile la contactul cu unităţile deluroase vecine. Se includ cele din bazinele Călmăţui, Neajlov, Ilfov, Colentina etc. Albiile au lăţime redusă şi desfăşurare meandrată. Au debite medii reduse (1,04 m3/s la Dâmbovnic, 0,97 m3/s la Glavacioc, 2,2 m3/s la Câlniştea, 6,48 m3/s la Neajlov; 0,63 m3/s la Colentina), dar care variază mult între situaţiile extreme.

În lungul acestora şi a alfuenţilor lor s-au amenajat iazuri şi heleştee.

O situaţie aparte revine sistemului Mostiştea, la care pe de-o parte mulţi afluenţi au rezultat din evoluţia crovurilor, de unde configuraţia acestora destul de întortocheată, iar pe de altă parte lărgirea însemnată a văii la vărsare, proces la care a contribuit şi Dunărea în timpul revărsărilor. În prezent, cea mai mare parte din cursul mijlociu şi inferior reprezintă un liman fluviatil. În rest, toată valea, ca şi afluenţii au fost transformate în lacuri de tip iaz. Tot în această grupă se include şi Călmăţuiul de Buzău, care îşi are izvoarele într-o mulţime de văiugi dezvoltate în conul aluvial creat de Buzău la ieşirea din Subcarpaţi. Apele se concentrează într-o albie părăsită de Buzău ce meandrează pe sub fruntea Bărăganului. 

2.3.2. Cursurile de apă cu lungimi sub 40 km aparţin la cele mai recente generaţii de văi din câmpie. Genetic, acestea reprezintă fie albii părăsite ale unor râuri mai mari, fie văi rezultate prin procese de sufoziune şi tasare.

 2.4. Dunărea

Cel de-al doilea fluviu ca mărime al Europei, ce înregistrează o lungime totală de 2.860 km, se desfăşoară în ţara noastră pe 1075 km (Baziaş - Sulina). Din aceştia, în jur de 800 km se află la sudul şi estul Câmpiei Române (cca 536 km de la Cetate la Călăraşi, 195 km în sectorul bălţilor şi restul până la confluenţa cu Prutul).

 Pe tot acest parcurs Dunărea are o albie care variază ca lărgime (800 – 1000 m) într-o luncă ce oscilează între 4 şi 25 km lățime.

Panta longitudinală redusă favorizează aluvionări bogate, ce au condus la dezvoltarea  de ostroave, grinduri laterale înalte, albii secundare cu funcţionalitate deosebită, canale de legătură cu lacurile din luncă, diguri etc. În sectorul bălţilor, prin lucrările hidroameliorative realizate după 1964, peisajul iniţial a fost în cea mai mare măsură schimbat (diguri, lacuri şi terenuri mlăştinoase desecate, terenuri cu diverse culturi agricole, braţe secundare). În aval de Brăila, albia cu lăţimi de 0,4 – 1,7 km are adâncime mare, permiţând navigaţia cu vase cu pescaj de 7 m.

Regimul de scurgere al Dunării se caracterizează prin ape mari de primăvară, rezultat în principal al topirii zăpezilor acumulate în munţi, ape mari de vară ca efect al topirii zăpezii şi gheţii de la altitudini mari din Alpi dar şi al ploilor din Carpaţi, ape mici la finele verii şi toamna, viituri de iarnă. Ele reflectă suprapunerea influenţelor continentale cu cele oceanice şi mediteraneene.

Debitul mediu al Dunării creşte de la 5.300 m3/s (Baziaş), la 6.000 m3/s (Olteniţa) şi la 6.400 m3/s la Ceatal Ismail. Faţă de acestea, debitele maxime sunt de 2 – 3 ori mai mari (15.100 m3/s Orşova la 13.04.1940; 15.900 m3/s la Olteniţa în mai 1942; 15.500 m3/s la Ceatal Ismail, la 05.06.1970), iar cele minime de cca 3 – 4 ori mai mici (1.250 m3/s Orşova la 12.01.1954; 1.450 m3/s Olteniţa în ianuarie 1964 şi 1.350 m3/s la Ceatal Ismail în octombrie 1921).

Economic, apele Dunării dispun de un bogat potenţial hidroenergetic, valorificat parţial la Gogoşu. De asemenea, fluviul reprezintă, datorită debitului mare şi mineralizării reduse, o resursă de apă pentru irigaţii, constituie o sursă importantă piscicolă, este cea mai însemnată cale de navigaţie, mai ales după realizarea celor două canale (Cernavodă – Agigea şi Rhin – Main), prin care se asigură transport fluvial (de la Marea Neagră la Marea Nordului).

  1. Lacurile

Câmpia Română constituie unitatea geografică cu cel mai mare număr de lacuri din România, ale căror cuvete prezintă origini diferite. Nu au repartiţie uniformă ci sunt concentrate în culoarele văilor principale (îndeosebi în lunci), pe podurile interfluviilor ce au loessuri şi depozite loessoide groase şi în lungul văilor secundare. Au rezultat în urma unor procese naturale (cele mai multe) sau a unor amenajări (cele mai multe s-au executat în ultimele decenii). După geneză se disting două mari grupe de lacuri.

3.1.            Lacurile naturale au rezultat prin procese fluviatile şi de tasare şi ca urmare au caracteristici diferite. După P. Gâştescu (1971) se disting mai multe subtipuri:

- lacuri cantonate în depresiuni rezultate prin procese de tasare (crovuri, găvane, padine). Se află îndeosebi la est de Argeş, pe marile interfluvii şi pe terasele Dunării. Au formă variată – de la circulară (în crov) la festonată (în crovuri îngemănate). Geneza depresiunilor este legată de procesele de tasare la care se asociază caracteristicile reliefului preloessian, influenţa exercitată de vânturile dominante (N – S, NV – SE în estul câmpiei şi V – E în Câmpia Olteniei), eroziunea fluviatilă în văiugi rezultate prin tasare etc.

            Există microdepresiuni care doar în anii ploioşi sau în intervalele cu exces de umiditate sunt umplute cu apă (îndeosebi la vest de Argeş sau în cele de pe terasele Dunării), dar sunt şi unele în care lacurile persistă, suferind doar variaţii sezoniere (de ex. Tătaru, Unturos, Colţea, Plaşcu, Ianca, Plopu etc.). Acestea au dimensiuni variabile  (cele mai mari au suprafeţe între 5 şi 10 km2) şi adâncimi frecvent în jur de 5 m dar şi mai mari – Ianca 9 m, Plopu 10 m, Movila Miresii 11 m, Tătaru 12 m etc.

            Apa este mineralizată, variind între starea salmastră şi cea puternic sărăturată. Concentraţia este diferită de la un lac la altul precum şi în timpul anului, de la slabă în perioadele umede la foarte ridicată în intervalele secetoase (ex. P. Gâştescu citează analizele lui G. Pitulescu, 1960 la lacul Movila Miresii cu valori de 76,5 g/l şi respectiv 30,017 g/l). P. Gâştescu arată că, după conţinutul chimic, apa lacurilor dintre Călmăţui şi Ialomiţa este sulfat sodică, iar cea a lacurilor dintre Călmăţui şi Buzău, clorurat sodică.

Există  mai multe păreri referitoare la originea sărurilor din apa acestor lacuri. Gr. Ştefănescu (1887) o leagă de circulaţia subterană a apelor sărate; C. Brătescu (1921), reluând o ipoteză mai veche (P. Poni, 1900) consideră sărurile din unele lacuri ca moştenite din apa braţului de mare ce înainta peste Câmpia Română în Pleistocen.

L. Mrazec (1901) şi alţii, ulterior, invocă acumularea în unele depresiuni a apei ce ar proveni din pânze freatice ce spală argila sărăturoasă din baza depozitelor loessoide.

E. Liteanu, C. Ghenea (1962) şi P. Gâştescu (1965) consideră procesul de sărăturare a apei lacurilor continuu. La baza lui stau mai multe condiţii: climatul arid cu deficit de umiditate ce facilitează acumularea de săruri la suprafaţa solului fie prin evaporarea apei unor izvoare, fie a soluţiilor ajunse aici prin capilaritate în intervale de timp secetoase; existenţa unor microdepresiuni de tasare ce constituie recipiente în care, prin spălare în suprafaţă şi şiroire sărurile sunt concentrate.

- limanurile fluviatile sunt lacurile cele mai mari şi se află concentrate în cursul inferior al unor văi secundare foarte largi, prin care scurgerea apei se realizează temporar. Astfel, după P. Gâştescu (1970) ele se află în Câmpia Covurlui, pe stânga Siretului (lacurile Mălina şi Cătuşa), în Bărăgan pe stânga Buzăului (Coşteiu, Jirlău, Câineni, Amara, Balta Albă, Ciulniţa), în lungul Ialomiţei pe dreapta sa (Bălteni – Mănăstirea, Snavog, Balta Neagră, Căldăruşani, Comana) şi pe stânga (Cotorca, Rogoz, Sărăţuica, Munteni, Fundata, Schiuca, Ezerul, Ograda şi Strachina etc.), pe dreapta Prahovei (limanul Maia), în bazinul pârâului Sărata (Fulga, Amaru, Jilavele), pe stânga Dunării în unele văi înguste (în amonte de Argeş) sau pe văile lărgite de fluviu (în aval de Argeş, Mostiştea, Gălăţui, Potcoava).

Asupra formării lor, A. C. Banu, 1966 şi P. Gâştescu, 1970, le leagă de remu-ul produs pe Dunăre de transgresiunile înregistrate în holocen. Limanele mici, cu slabă alimentare, seacă frecvent în perioadele de secetă, pe când la celelalte se produce doar o variaţie de nivel şi de salinitate. Multe au apă dulce şi sunt folosite pentru irigaţii sau în piscicultură. Există şi lacuri cu apă sărată, de la clorurat – sodică la sulfatat – sodică, cu concentraţii de peste 10 g/l: Câineni, Amara, Fundata, Strachina, ce au cantităţi mai mari sau mai mici de nămol sapropelic. La altele, în urma aportului bogat de apă rezultată din irigarea terenurilor limitrofe sau prin amenajări speciale s-a ajuns la apă salmastră sau chiar dulce.

-                      lacurile de meandre părăsite se păstrează în sectoarele mai joase ale acestora. Se găsesc în unele meandre părăsite din luncile sau de pe terasa inferioară a Dunării, Călmăţuiului sau Ialomiţei. Au adâncimi mici şi de multe ori condiţiile climatice aride au favorizat acumularea de săruri şi nămol sapropelic. P. Gâştescu (1970) citează rezultatele din analizele chimice care indică Lacul Sărat cu variaţii între 50 g/l (în perioade umede) şi peste 220 g/l (în secolul XIX şi în intervale secetoase; la Lacul Amara, variaţia este între 15 şi 30 g/l, iar la lacul Batogu, pe Călmăţui, între 50 şi 270 g/l). 

Bălţile sunt lacuri dezvoltate în sectoarele joase ale luncilor. Cele mai multe se află în lungul Dunării, Siretului, Călmăţuiului, Argeşului. Cele mai multe dintre acestea au dispărut prin lucrări de desecare. Cele care au rămas au formă variată, suprafeţele întinse, adâncime mică, şi sunt folosite pentru piscicultură sau irigaţii. În lunca Dunării sunt Gârla Mare, Fântâna Banului, Maglavit, Ciuperceni, Suhaia, Bistreţ, mai multe lacuri rămase în Balta Ialomiţei etc.; în lunca Prutului există Brateşul, redus la jumătate din ceea ce a fost, în lunca Siretului sunt lacurile Tălăbasca şi Măxineni, în lunca Neajlovului – Balta Comana etc.

3.2. Lacurile antropice au fost amenajate pe multe din pâraiele afluente râurilor mari, care în general au o scurgere semipermanentă. Acţiunea s-a realizat în scopul folosirii apei lacului în piscicultură, irigaţii, agrement, hidroenergie etc. În formarea unora, procesele naturale s-au completat cu amenajări de baraje.

Aceste lacuri fac parte din grupa iazurilor şi se găsesc pe majoritatea văilor secundare de la est la Olt. Pe râul Colentina, în ultimele şase decenii s-au amenajat 16 lacuri folosite pentru agrement. Similare sunt şi lacurile de pe râul Pasărea. Funcţie de agrement au şi unele limane (Snagov, Căldăruşani).

Lacurile rezultate pentru obţinerea de energie electrică se află pe Dunăre (Porţile de Fier II) şi pe Olt în aval de Slatina.

Clima

Câmpia Română, prin poziţia geografică se încadrează în zona de climă temperată (paralela de 45º trece prin NV acestei unităţi), situîndu-se într-un sector al acesteia unde se interferează nuanţele vestice, estice şi sudice ale Europei.

  1. Factorii genetici

Caracteristicile climatului sunt determinate de diverşi factori care au importanţă generală sau locală.

1.1.            Radiaţia solară globală se situează în jurul valorii medii de 125 kcal/cm2/an. Valorile acesteia variază regional, fiind mai mari (127 kcal/cm2/an) în est, în lunca Dunării şi la contactul cu Subcarpaţii Curburii (aici se produc efecte foehnale) şi mai reduse la vest de Argeş (120 – 125 kcal/cm2/an), unde şi nebulozitatea este mai mare.

1.2.            Circulaţia generală a maselor de aer are o însemnătate deosebită, întrucât Câmpia Română se află în aria de activitate periodică a unor structuri barice ce acţionează din vestul, sudul, estul şi chiar nordul Europei şi care aduc mase de aer cu proprietăţi diferite, situaţii ce impun variaţia temporală a valorilor elementelor climatice exprimate într-o mare varietate a stărilor de vreme.

Circulaţia din vestul Europei are o frecvenţă mare aproape în tot anul şi origine dinamică, fiind legată mai ales de anticiclonul azoric. Această circulaţie este deosebit de activă vara şi primăvara, când aici sunt aduse mase de aer polare maritime, umede şi răcoroase ce dau precipitaţii care scad valoric spre est; ponderea cea mai mare o au în lunile mai, iunie, iulie, dar ele apar uneori şi iarna când dau (mai ales în vest) ploi, lapoviţă, ninsori.

Circulaţia sudică se manifestă pe două traiectorii. Cea mai importantă este aceea impusă de ciclonii mediteraneeni care au o frecvenţă mai ridicată la vest de Argeş. Aceştia aduc mase de aer cald şi umed, determinând în sezonul cald ploi bogate, adesea însoţite de oraje cu căderi de grindină. Sunt prezente şi iarna (mai ales la vest de Olt), când produc ploi, ninsori, vânturi intense.

A doua traiectorie provine dinspre sud şi sud-est, fiind mai activă la est de Argeş. Aduce aer fierbinte din nordul Africii, Asia Mică, Peninsula Arabia, determinând temperaturi ridicate (de ele sunt legate valorile temperaturilor maxime absolute înregistrate la majoritatea staţiilor meteorologice, uscăciune, secetă, furtuni de praf, iar iarna topirea rapidă a zăpezii).

Circulaţia din nord–est şi est se desfăşoară mai ales în strânsă legătură cu activitatea anticiclonului siberian, prezentă în estul Europei în sezonul rece (foarte intensă în ianuarie şi februarie). Masele de aer arctic – continentale sunt reci şi relativ uscate, provoacă geruri intense iar prin staţionare – temperaturi scăzute (minimele absolute sunt legate de prezenţa lor) şi fenomene de inversiune termică. Impactul lor cu masele sudice determină scăderi rapide de temperatură, căderi bogate de zăpadă ce dau straturi cu grosimi mai mari de 0,5 m, viscole puternice însoţite de troienirea zăpezii (3.02.1954; 11.02.1956, februarie 2012 etc).

Uneori, în timpul verii, transportul aerului uscat şi cald din estul Europei impune perioade lungi de uscăciune şi secetă, vânturi intense (Suhoveiul) şi distrugerea vegetaţiei.

În anotimpurile de trecere, masele de aer reci aduse de această circulaţie favorizează îngheţurile târzii şi brumele de primăvară sau cele timpurii de toamnă.

Circulaţia nordică, impusă de activitatea anticiconului scandinav se manifestă rar şi doar în partea estică a Câmpiei Române.

1.3.            Configurația suprafeței active

            Câmpia Română apare ca sectorul cel mai jos în cadrul marii depresiuni desfăşurate între Carpaţi şi Balcani şi care are o deschidere largă spre răsărit. Această situaţie determină câteva consecinţe: a. cantonarea şi stagnarea maselor de aer din estul continentului (ce duce la amplificarea gerului iarna şi la producerea de inversiuni termice în raport cu regiunile limitrofe şi la secete prelungite vara); b. efecte foehnale realizate din coborârea bruscă a maselor de aer vestice, sud-vestice ce au depăşit Carpaţii şi Balcanii. Se impun creşterile valorilor termice, uscăciunea, nebulozitatea redusă. Se fac simţite în Câmpia Olteniei şi în câmpiile de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură; c. modificări ale direcţiei curenţilor de aer.

Componentele suprafeţei active, prin structura şi desfăşurarea lor nu introduc deosebiri mari în desfăşurarea elementelor climatice, de unde o oarecare omogenizare în distribuţia lor. Mai importante (prin aria lor de influenţă) sunt culoarele văilor mari (îndeosebi a Dunării) şi cumularea efectului de dezvoltare în latitudine (peste 10) cu cel al creşterii altimetrice (de la 10 m în lunca Dunării în est la peste 300 m în câmpiile înalte). Apar diferenţe în mărimea valorilor radiaţiei globale, în regimul termic etc.

  Dacă pe ansamblul Câmpiei Române caracteristicile suprafeţei active nu influenţează prea mult desfăşurarea valorilor medii multianuale ale elementelor climatice, la scară mică apar deosebiri evidente îndeosebi în regimul termic, al umidităţii, nebulozităţii etc. Se individualizează topoclimate de lac, de crov, de dune de nisip, de pădure, de aşezări, de culoare de vale etc.

  1. Regimul termic

Relieful aplatisat, slaba fragmentare, denivelările mici se reflectă în desfăşurarea aproape uniformă a valorilor elementelor climatice şi mai ales a celor de temperatură, reflectate de mersul izoliniilor specifice.

2.1.            Temperaturile medii anuale sunt cuprinse în jurul a două izoterme. Cea de 11º C se află în culoarul Dunării, separând în amonte de Brăila, aproape permanent lunca şi complexul de terase (temperaturile medii depăşesc această valoare) de restul câmpiei. Izoterma de 10º C taie Câmpia Bârladului şi nordul Câmpiei Siretului inferior după care se situează pe marginea dealurilor Subcarpaţilor de Curbură (în vecinătatea câmpiei) până la Piteşti. De aici ea trece prin centrul Podişului Getic.

2.2. Temperaturile medii din ianuarie reflectă rolul important al circulaţiei din estul continentului (îndeosebi la est de Olt), ea determinând temperaturi mici (sub – 3 º C) şi o arie mare de inversiune termică. La vest de Olt, unde este frecventă pătrunderea în timpul iernii a maselor de aer mediteraneene şi în culoarul văii Dunării, unde la acestea se resimte şi efectul termic al apei, temperaturile sunt între – 2 şi – 3º C (peste – 2 în lunca Dunării în aval de Călăraşi şi Câmpia Olteniei la vest de Jiu, – 1 º C la Calafat).

2.3. Repartiţia temperaturilor medii din iulie conturează două areale, unul sudic, axat pe lunca şi terasele inferioare ale Dunării, cu valori ce depăşesc 23º C şi altul nordic (peste 75 % din câmpie) în care acestea sunt cuprinse între 22º C şi 23º C.

2.4. Amplitudinile medii anuale relevă accentuarea contrastului continental al climei spre est şi mai ales la est de Argeş (în Câmpia Olteniei are valori în jur de 24º C, între Olt şi Argeş în jur de 25º C, în Bărăgan 26º C, iar în Câmpia Bârladului peste 26º C). De asemenea, valorile sale cresc din culoarul dunărean spre contactul cu Podişul Getic şi cu Subcarpaţii.

2.5. Continentalismul climatului este relevat de asemenea şi de amplitudinile termice absolute anuale, care sunt din cele mai mari din ţară (70º C la Băileşti, 70,7º C la Calafat; 72º C la Craiova, 77,7º C la Alexandria, 74,5º C la Griviţa; 73,5º C la Ion Sion etc.).

2.6. În Câmpia Română s-au înregistrat temperaturi lunare şi anuale din cele mai mari, acestea fiind stimulate de poziţia geografică a acestei unităţi care favorizează prezenţa în timpul anului a unor mase de aer cu proprietăţi foarte diferite (polare, arctice, tropicale, continentale uscate și fierbinţi etc.).

În condiţiile prezenţei unor mase de aer tropicale uscate, s-au înregistrat valori maxime absolute de peste 40º C (41,5º C la Calafat, 41º C la Băileşti, 41,5º C la Craiova, 42.9 la Alexandria, 41.7º C la Roşiorii de Vede, 42,8º C la Giurgiu, 41,1º C la Bucureşti, 41,2º C la Urziceni, 41,4º C la Călăraşi, 44,5º C la Ion Sion la 10 august 1951 – maxima absolută la scara întregii țări).

2.7.            Pe fondul general al circulaţiei vestice, frecvenţa mare a maselor fierbinţi sudice în sezonul cald şi a celor reci polare şi arctice impune un număr ridicat de zile cu temperaturi caracteristice a căror cunoaştere este deosebit de importantă pentru agricultură. Astfel, în sezonul rece, numărul mediu de zile cu îngheţ creşte de la cca. 80 – 85 de zile în Câmpia Olteniei la 90 – 100 în centrul câmpiei, 100 – 110 în estul său. El se situează între valori de sub 60 zile în anii cu ierni blânde şi peste 130 în cei cu ierni aspre. Zilele de iarnă  sunt sub 25 în vest şi peste 30 în est (frecvenţa mai mare se înregistrează în ianuarie şi februarie) în condiţiile unei răciri mari determinate atât adiabatic cât şi radiativ. Zilele de vară se dezvoltă pe fondul unor invazii de aer tropical sau din estul continentului, cu probabilitate de înregistrare de la finele lui martie până în octombrie şi cu maxim în iulie (în unii ani peste 25 zile), sunt în număr de 100 – 120 şi impun fenomene de secetă şi uscăciune. Zilele tropicale sunt mai reduse în Câmpia Olteniei (sub 40) dar cresc mult în centrul şi estul Câmpiei Române, unde ajung la peste 50. Sunt frecvente în iulie şi august, dar sunt posibile şi în celelalte luni din intervalul aprilie – septembrie şi provoacă întotdeauna secete accentuate (1945, 1946, 1952).

3. Regimul precipitaţiilor  

Condiţiile de precipitaţii de ansamblu şi prin distribuţia în timp prezintă o însemnătate deosebită, întrucât Câmpia Română este principala regiune agricolă a ţării.

3.1. Cantităţile medii anuale de precipitaţii reflectă continentalismul climatului, dar şi diferenţierea unor areale în care acesta este mai puţin accentuat. Pe ansamblu, cantităţile anuale scad de la vest (aici influenţa maselor de aer estice este mai slabă, paralel cu impunerea celor vestice şi sud–vestice), unde ating valori de 500 – 580 mm, către est şi nord–est (se impun masele de aer continentale), unde coboară sub 500 mm şi respectiv sub 450 mm. Regional, valori mai mici cu c-ca 50 mm în raport cu media din zonele limitrofe, sunt în lungul Dunării (procesele convective sunt mai reduse în timpul verii datorită consumului însemnat al căldurii în procesul de evaporaţie), la exteriorul Subcarpaţilor Vrancei şi Buzăului şi în sudul Câmpiei Olteniei (consecinţă a proceselor foehnale).

3.2.            În timpul anului, cea mai mare parte a precipitaţiilor cade în sezonul cald (reprezintă 60 – 65% din totalul anual), cu maximum în luna iunie (între 75 şi 100 mm). Cele mai puţine precipitaţii se produc în sezonul rece (februarie şi martie, cu numai 20 – 35 mm). În jumătatea de vest a Câmpiei Române, urmare a activităţii ciclonice mediteraneene se înregistrează căderi ceva mai bogate la finele lui noiembrie şi în luna decembrie.

Teritorial, cantităţile medii lunare scad de la vest la est, fiind mai reduse şi în culoarul Dunării şi peste tot unde se înregistrează efecte foehnale.

În anii ploioşi se pot înregistra lunar cantităţi de precipitaţii ce depăşesc mediile multianuale de 5 – 7 ori, ajungând în lunile de iarnă la 200 mm, iar vara la 400 – 600 mm. Octavia Bogdan (1980) remarca pentru estul Câmpiei Române faptul că precipitaţiile bogate sunt legate de un şir continuu de trei – patru luni, mai ales în intervalul mai – septembrie, de unde caracterul cvasimusonic.

3.3.            O caracteristică importantă ce defineşte continentalismul climatului este frecvenţa mare a ploilor torenţiale, de care sunt legate valori de 30 – 100 mm. Ele se manifestă îndeosebi în intervalul mai – septembrie şi mai rar în celelalte luni. În sezonul cald, ele sunt însoţite de căderi de grindină (1 – 4 ploi pe an).

3.4.            În sezonul rece precipitaţiile dau un strat de zăpadă posibil a se realiza între datele medii ale primelor ninsori (decembrie în vest şi noiembrie în est) şi ale ultimei ninsori (martie), adică în cca. 90 – 130 zile. În cadrul acestuia, numărul mediu al zilelor cu ninsoare este în jur de 25 – 30, iar al stratului stabil de 35 – 60 zile (mai mic la vest de Olt şi în valea Dunării). Numărul maxim anual de zile cu strat de zăpadă este de 80 – 100 şi este legat de anii în care au căzut cantităţi bogate (1933, 1942, 1954, 1969 etc.), fiind concentrate în ianuarie – februarie.

4. Vânturile  sunt dependente de modul în care se face circulaţia generală a maselor de aer sub comanda principalilor centrii barici europeni. Direcţia acestora este, însă, influenţată de configuraţia generală a marii depresiuni dintre Carpaţi şi Balcani. Se disting trei sectoare în care aceasta are caracteristici deosebite. În est precumpăneşte direcţia nord – sud, în partea centrală cea NE – SV sau V – E, iar la vest de Olt direcţia vest – est. Energia de relief relativ redusă determinată de existenţa unor culoare de vale nu prea adânci, coroborate cu direcţia dominantă a acestora perpendicular pe sensul general al deplasării maselor de aer nu influenţează modificarea acestuia. Doar culoarul văii Dunării, mult mai larg, adânc în concordanţă cu cele două direcţii principale V – E şi N – S are o însemnătate mai mare, el accentuând această caracteristică a dinamicii aerului. Viteza medie este de 2 – 4 m/s, dar creşte în lunile în care domină circulaţia din estul continentului (6 – 9 m/s) sau din vest, sud – vest (4 – 6 m/s).

În timpul iernii bate Crivăţul, pe fondul circulaţiei active dinspre NE ce dă viscole. În sezonul cald, pe fondul unor advecţii din estul continentului sau ale unui aer uscat tropical se manifestă în jumătatea estică a Câmpiei Române Suhoveiul, care este un vânt uscat şi fierbinte cu viteze mai mari de 5 m/s. Octavia Bogdan (1980) indică pentru Bărăgan, în medie, 2 – 6 zile cu Suhovei, dar şi ani în care acesta s-a produs între 10 şi 27 de zile şi care au coincis cu înregistrarea celor mai ridicate valori termice diurne şi cu cele mai intense secete. În lunca Dunării şi arealele limitrofe se produc primăvara şi toamna curenţi locali fiind legaţi de activitatea ciclonală din Marea Mediterană şi Marea Neagră. Sunt cunoscuţi sub numele de Băltăreţ. Dau ploi calde, iar vara provoacă răcoarea (Geografia României, vol. I). Austrul este un vânt uscat, prezent în orice anotimp, bate dinspre sud şi dă secete vara, ger iarna, uscăciune primăvara (Geografia României, vol. I). La vest de Olt şi la contactul cu Subcarpaţii Buzăului şi ai Vrancei circulaţia vestică descendentă peste Carpaţii Curburii impune manifestări foehnale ce se prelungesc în câmpiile de aici accentuând uscăciunea, timpul senin şi temperaturile ridicate.

5. Fenomene meteorologice

Dintre fenomenele meteorologice câteva au o însemnătate deosebită atât climatic cât şi prin consecinţele ce le produc în economia agricolă. Între acestea sunt:

-                      Îngheţul, care este posibil în medie în aer de la sfârşitul toamnei (prima decadă a lunii noiembrie în vest și culoarul Dunării şi ultima decadă a lunii octombrie în centru şi est) şi mijlocul primăverii (începutul lui aprilie şi respectiv a doua decadă a acestei luni). Datele extreme de producere a acestuia sunt legate de finalul lunii septembrie şi finalul lunii aprilie, interval care se suprapune cu cel al îngheţului la suprafaţa solului, dar numărul mediu de zile în care acest fenomen are loc este de 100 – 130. El se suprapune atât cu perioadele de început ale vegetaţiei agricole cât şi cu recoltările de toamnă, de unde o serie de prejudicii. În sol, îngheţul se propagă până la adâncimi de maximum 80 cm, media fiind de 20 – 30 cm şi numai în lunile ianuarie şi februarie din iernile geroase.

-                      Bruma apare în acelaşi interval ca şi îngheţul la sol (100 – 120 zile), fiind legată de răciri bruște advectiv – radiative, dar se produce, în medie, într-un număr de 20 – 25 zile în vest şi culoarul Dunării şi în cca. 30 de zile în sectorul central – estic al câmpiei.

-                      Viscolul este un fenomen posibil în sezonul rece în orice lună, dar are frecvenţa cea mai mare în ianuarie şi februarie. În medie, anual se produc unul – trei viscole ce totalizează un număr de zile care cresc din vestul câmpiei şi culoarul dunărean (una – două zile) spre estul acesteia (ajunge la zece). Au existat ierni cu viscole mai multe (1954, 1956, 1963, 1969, 1973 etc.) şi altele în care a fost doar unul sau nici unul. Viteza vântului în timpul viscolului depăşeşte 10 m/s. Se produc spulberarea zăpezii de pe unele suprafeţe şi troienirea pe altele, afectând terenurile cu culturi agricole, reţeaua de căi de comunicaţie etc.

-                      Deficitul de umiditate ca rezultat al diferenţei dintre cantităţile de precipitaţii căzute (400 – 600 mm) şi evaporaţia potenţială (700 – 750 mm) se ridică la 150 – 300 mm. El este foarte mare în sezonul cald (mai ales în iunie – august), ce coincide cu intervalul de dezvoltare a culturilor agricole, situaţie care impune necesitatea irigaţiilor.

-                      Unele dintre ploile torenţiale din sezonul cald sunt însoţite de căderi de grindină,  fenomen cu o frecvenţă de 1 – 2 zile pe an (maximum 4 zile), în timpul căruia particulele de gheaţă au avut diametre de la câţiva mm la peste 5 cm. În funcţie de intensitatea manifestării procesului sunt şi pagubele pe care le creează în spaţiul de cădere.

-                      Uscăciunea şi seceta sunt două fenomene frecvente ce definesc continentalismul climatului mai ales în jumătatea de est a Câmpiei Bărăganului. Se apreciază într-un an (C. Danciu, Octavia Bogdan, N. Topor), ca posibile un număr mediu de 20 de perioade de uscăciune şi 7 perioade de secetă, a căror durată poate varia de la 5 la 80 zile şi respectiv 10 – 60 de zile. Numărul maxim a fost de 26 de perioade de uscăciune şi 12 de secetă. Primul fenomen este întâlnit îndeosebi în lunile de iarnă iar apoi vara, iar cel de-al doilea, din august şi până în octombrie.

            Efectele acestor procese asupra diferitelor culturi, mai ales dacă sunt de durată, este catastrofal.

            6. Diferenţieri climatice

            În Câmpia Română se separă în sens longitudinal trei unităţi climatice, la care se adaugă culoarul văii Dunării.

            Câmpia Olteniei reprezintă o unitate cu condiţii continentale moderate. Această caracteristică se datoreşte frecvenţei maselor de aer vestic şi sudic şi în mai mică măsură celor estice. Ca urmare, amplitudinile termice sunt mai mici, precipitaţiile ceva mai ridicate, vânturile domină din direcţia de vest, fenomenele meteorologice sunt mai atenuate.

            Câmpia Munteniei de est (la est de Argeş) prezintă nuanţe continentale ceva mai aride, reflectate în amplitudini termice din cele mai mari înregistrate în ţara noastră, în cantităţile reduse de precipitaţii (sub 500 mm) cu distribuţie neuniformă în timpul anului, frecvente ploi torenţiale cu numeroase căderi de grindină, geruri şi viscole, un deficit de umiditate foarte mare, suprapus perioadei de vegetaţie a diferitelor culturi agricole, secete.

            Este unitatea în care se interferează în timpul anului mase de aer de provenienţă diferită şi ca urmare cu calităţi deosebite, situaţii ce impun o diversitate de stări ale vremii.

            Câmpia Munteniei de vest (între Argeş şi Olt), prin poziţie, se situează la contactul dintre cele două situaţii extreme. Ca urmare, apare caracterul climatic tranzitoriu reflectat în regimul de manifestare a temperaturii, precipitaţiilor, numărului de zile cu fenomene meteorologice etc.

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 23 Aprilie 2012.