PODIŞUL MOLDOVEI

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE

 

            Aşezarea. Se află în nord-estul şi estul României, cuprinde o suprafaţă de peste 22.200 km2 (cca 9,4% din suprafaţa ţării), se continuă la est de Prut până la valea Nistrului. În literatura geografică se mai folosesc şi denumirile: Podişul Moldovenesc şi Podişul Moldav.

 

            Limitele. Până la valea Moldovei (în nord-vest) limita faţă de Obcina Mare se desfăşoară pe traseul Straja – Vicov – Marginea – Solca – Cacica – Păltinoasa, ce corespunde contactului dintre flişul cutat carpatic şi depozitele monoclinale sarmaţiene din podiş, unei denivelări de 300...500 m (în munte 750...900 m, în culmile podişului 500...550 m), trecerii rapide de la culmile împădurite la spaţiile largi cu păşuni, fâneţe şi culturi agricole, unei deschideri bruşte a văilor ce ies din munte, schimbării tipului de aşezări (de la sate mici, liniare pe vale în munte la sate mari răsfirate în depresiuni şi la baza versanţilor). Aici sunt două depresiuni – Solca şi Cacica – în vatra cărora apar, la mică adâncime, sâmburi de sare mioceni. Acest lucru a determinat pe unii geografi (N. Lupu) să le considere ca depresiuni de contact create de eroziunea care s-a manifestat diferenţiat la limita dintre două unităţi deosebite structural şi petrografic. Pe măsura adâncirii râurilor şi a îndepărtării stratelor monoclinale sarmaţiene s-a ajuns la miocenul din cuta diapiră. Deci structura de adânc a fost scoasă la zi, dar ea nu a influenţat şi nici nu determină cu nimic fizionomia reliefului.

            Culoarul Moldovei, în cele mai multe studii geografice este atribuit Podişului Moldovei. El s-a individualizat pe măsura adâncirii râului Moldova în formaţiunile miocene ale podişului, în vecinătatea acestuia cu anticiclinalul subcarpatic din Dealul Pleşu (acesta domină Depresiunea Baia şi toată valea cu câteva sute de metri prin versanţi relativ abrupţi).

            Între Târgu Neamţ şi Bacău situaţia este ceva mai complexă. De la luncile Moldovei şi Siretului spre vest se desfăşoară terase şi apoi un glacis prelung ce urcă până la un şir de dealuri cu altitudini de 500 – 580 m (Boldeşti 578 m, Vlădiceni 489 m, Bahna 507 m etc.) separate de şei largi (4 – 5 km) aflate la 350 m prin care se realizează legături cu satele din Depresiunea Cracău. Dealurile sunt alcătuite din formaţiuni sarmaţiene similare ca alcătuire şi structură (un monoclin slab) cu cele din podiş, pe când depresiunea din vest constituie un sinclinoriu subcarpatic tipic cu reflectare directă în relief. Deci, cele două râuri (Siret şi Moldova) s-au adâncit aproape de marginea podişului, ele aparţin acestuia şi nu Subcarpaţilor. În schimb, dealurile sunt ataşate, datorită peisajului lor, spaţiului subcarpatic, limita trecând de la Târgu Neamţ (E) pe la Războieni – Budeşti – Bahna şi Izvoarele.

            Între Bistriţa şi Trotuş, Culoarul Siretului este dominat de Culmea subcarpatică Pietricica (înălţimi de 500...716 m) care dezvoltă un povârniş accentuat şi bine împădurit.

            Limita de sud se face în raport cu Câmpia Română. G. Vâlsan (1910) o trasează la est de Siret până la valea Gerului (Nicoreşti – Corod – Geru) şi apoi pe aceasta spre sud. V. Mihăilescu separă tot ca unitate de câmpie şi sudul Covurluiului. Ca urmare, în detaliu, ea ar trece de la Nicoreşti pe Bârlad până la Ţepu apoi pe la Corod – Valea Mărului – valea Gerului până la Cudalbi, iar de aici spre sud-est, până la nord de Tuluceşti. Pe acest aliniament se constată o uşoară ruptură de pantă, o atenuare spre sud a unghiului de cădere a depozitelor pliocene, obârşia unei generaţii de văi specifice câmpiei, trecerea de la interfluviul mai îngust din dealuri la cele plate (câmpuri) din sud etc. În nord şi est, podişul depăşeşte valea Prutului.

 

 

 

 

 

CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

 

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEGRAFICĂ

 

            Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două mari unităţi structurale ce vin în contact pe aliniamentul Bacău – Vaslui – Fălciu (fig.5,6).

            Platforma moldovenească. Se află la nord de această limită. Ea are un fundament proterozoic rigid, care înclină din nord-est spre vest şi care cade în trepte spre sud. Este alcătuit îndeosebi din gnaise, paragnaise, şisturi migmatice, granite, bazalte etc. Peste acesta urmează o cuvertură sedimentară realizată în mai multe cicluri (fig. 5,6).

            Depresiunea Bârladului. Se desfăşoară în centrul şi sudul regiunii. A luat naştere la începutul mezozoicului prin fracturarea fundamentului de platformă (nordic) şi a celui hercinic dobrogean (în sud) între faliile profunde Bacău – Fălciu şi respectiv Tecuci – Braţul Sf. Gheorghe. A funcţionat ca depresiune subsidentă activă independentă până la finele cretacicului. Ulterior, evoluţia a fost comună cu cea a regiunii din nord.

            Geologii separă trei cicluri de sedimentare – proterozoic superior – silurian cu gresii, conglomerate, calcare; mezocretacic cu carbonatite şi miocen mediu – pliocen superior cu caracter detritic, separate de intervale de exondare ca reflex al manifestărilor orogenice din bazinele limitrofe (mişcările hercinice, kimmerice, alpine).

 

            Fig.5. Podişul Moldovei.

 

            Paleogeografic, uscatul s-a realizat treptat de la nord la sud (la finele volhinianului până la Buhuşi – Negreşti, la începutul dacianului la linia Adjud – Bârlad, în pleistocenul mediu la contactul cu câmpia etc.).

            Mişcările neotectonice au produs ridicarea cu intensitate mică, dar diferit spaţială. Efectul cel mai mare a fost în nord-vest, la contactul cu muntele, iar cel mai redus în est şi sud. În Podişul Bârladului, jocul deosebit al blocurilor din fundament s-a reflectat la suprafaţă în bombări care au influenţat şi desfăşurarea radială a reţelei hidrografice sau în lăsări uşoare (mai ales în lungul unor fracturi profunde ale fundamentului – ex. falia Siretului) ce-au devenit direcţii pentru râuri – axa hidrografică Siret.

 

ReliefUL

 

            Este rezultatul unei evoluţii începută în nord la finele sarmaţianului, şi continuată treptat la sfârşitul pliocenului şi până în cuaternar, în centru şi sud.

 

            Caracteristicile morfografice şi morfometrice. Podişul Moldovei are o altitudine medie de cca 250 m, iar extremele se situează la 688 m (Dl.Ciungi) şi 10 m (Lunca Prutului). Înălţimile cele mai mari sunt concentrate în nord-vest şi centru unde, în mai multe vârfuri, ele depăşesc 400 m. De aici planul general înclină spre Prut şi către sud.

            Hipsometric, peste 25 % sunt înălţimi mai mari de 300 m (0,5 % peste 500 m), apoi peste 63 % sunt culoare de vale şi dealuri dezvoltate între 100 şi 300 m. Circa 11 % aparţin culoarelor Siretului şi Prutului, la altitudini mici (sub 100 m) care constituie nivele de bază regională ce impun un ritm accelerat proceselor de albie din întregul podiş. Albiile lor se află la altitudini diferite (pe Siret coboară de la 300 m, la intrarea în ţară, la 185 m la Roman şi 26 m la intrarea în câmpie; pe Prut, 130 m în nord, cca 30 m în zona Iaşi şi 10...16 m în sud), de unde rezultă un potenţial denudativ mult mai activ la afluenţii Prutului. Ca urmare, fragmentarea majoră este sub 1 km/km2, iar cea generală în jur de 1,5 km/km2 (mai mare pe versanţii cuestici şi în sectoarele de convergenţă hidrografică). Energia de relief variază de la o unitate la alta (în Podişul Sucevei în jur de 150 m, în Podişul Bârladului de 150...200 m, în Câmpia Moldovei 50...75 m, în Podişul Covurului sub 50 m). În peste 70 % din suprafaţa podişului, declivitatea este sub 150 (sub 50 pe suprafeţele structurale, poduri de terasă, lunci), iar între 50 şi 150 pe glacisurile deluvio-proluviale). Pantele mai mari (frecvent peste 200) se întâlnesc în cadrul cuestelor, la obârşiile torenţilor şi în râpele de desprindere.

            Treptele de relief. Interpretarea datelor geologice relevă trei concluzii evolutive principale:

-        relieful născut în proterozoic a fost adus la stadiul de pediplenă la finele acestei

ere; ulterior aceasta a fost fragmentată şi acoperită de o cuvertură sedimentară;

-        în timpul regresiunilor (paleozoic mediu – superior, oligocen – miocen inferior),

câmpiile marine au suferit o modelare parţială, suprafeţele rezultate fiind fosilizate de sedimentele ulterioare;

-        relieful actual s-a realizat treptat în pliocen şi, pe întreaga suprafaţă a podişului, în

cuaternar; reţeaua hidrografică s-a organizat în concordanţă cu panta generală (la contactul cu muntele s-a adâncit în piemontul sarmaţian, iar în est şi sud a fragmentat câmpiile litorale în care se extindeau treptat). Adâncirea ei a fost însoţită de detaşarea mai multor trepte cu caracteristici diferite (glacisuri, terase etc.).

Suprafeţele de nivelare. În 1921, Emm. de Martonne a sesizat în partea central – nordică existenţa a două trepte de nivelare. Ulterior, apar studii detaliate în această problemă între care sunt cele realizate de M. David (1923, 1932, 1941) care indică trei nivele – Repedea – ponţian, Cărpineni, levantin – cuaternar inferior şi unul în Câmpia Moldovei, pe care încearcă să le paralelizeze cu cele din Subcarpaţii Moldovei; şi V.Mihăilescu (1930, 1946) stabileşte treptele: Holm – Dealul Mare – sarmaţian superior; Bolohani – Sângeap – ponţian; Siret – Bahlui – levantin; Botoşani – Hârlău – cuaternar). Contribuţii notabile sunt aduse şi de V. Tufescu (1930, 1936), Natalia Şenchea (1941, 1943) iar, după 1960 de mai mulţi geografi, între care V.Băcăuanu (1964), I.Hârjoabă (1965) ş.a.

            Interpretarea tuturor datelor duce la următoarele concluzii:

-                  în Câmpia Moldovei există o singură suprafaţă de nivelare (pliocen – cuaternară) ce înclină de la nord (250 m) la sud (125 m);

-                  în jumătatea sudică a podişului se desfăşoară o singură suprafaţă, cu caracter complex (eroziv în nord şi acumulativ în sud); aceasta a fost realizată în villafranchian – pleistocen inferior;

-                  în nord-vest şi centru se păstrează două suprafeţe: una la nivelul culmilor superioare, de vârstă pliocen inferior şi alta sub formă de umeri şi nivele în culoarele de vale şi pe marginea depresiunilor sculptate în pliocen superior şi cuaternar inferior.

-           modelarea din intervalul sarmaţian superior – ponţian s-a realizat asupra câmpiei joase aflate în imediata apropiere a unui nivel de bază general. Ca urmare, râurile s-au adâncit puţin, iar condiţiile climatice au favorizat retragerea versanţilor şi realizarea unei nivelări aproape generalizate, suprafaţa rezultată tăind deopotrivă sarmaţianul şi meoţianul;

-           retragerea treptată a nivelului de bază mult în sud, paralel cu ridicarea generală a regiunii, a dus la intrarea într-o etapă nouă de modelare la finele pliocenului. Râurile au fragmentat suprafaţa veche din nord (chiar au eliminat-o în Câmpia Moldovei, ca urmare a rocilor uşor de dislocat) şi s-au adâncit în câmpia litorală de la sud şi centru. Eroziunea este activă şi în villafranchian, când în sud se acumulează întinse conuri torenţiale de nisip şi pietriş şi scade către pleistocenul mediu. Din vechea suprafaţă au rămas martori în sectoarele alcătuite din roci mai dure (Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc). În Câmpia Moldovei, unde precumpănesc rocile friabile, ea a fost înlocuită de o suprafaţă nouă (glaciso-plenă susţinută de V. Băcăuanu şi I. Donisă), căreia în regiunile vecine îi corespund nivelele de eroziune din culoarele văilor. În sud, nivelele de eroziune se racordează cu acumulările din Câmpia Covurlui.

 

            Fig.6. Profil structural schematic în jumătatea sudică a Pod. Moldovei.

                      Profil structural schematic în nordul Podişului Moldovei.

            Terasele. În 1889, Gr.Cobălcescu, în zona Iaşi, realizează prima descriere a unei terase pe teritoriul României. De atunci, dar mai ales după 1950, numărul de lucrări în această problemă a crescut foarte mult. Se impun prin rezultate materialele aparţinând lui V.Băcăuanu (1960), V. Băcăuanu şi colab. (1980). Din analiza acestora reies următoarele:

-        în lungul râurilor mari există 6 – 8 terase (la Siret şi Prut se adaugă un nivel superior în rocă); la râurile mici, autohtone, numărul variază de la 3 la 5;

-        un paralelism clar între desfăşurarea petecelor de terasă şi luncile actuale cu racordări largi la confluenţe;

-        dacă terasele superioare sunt puternic fragmentate şi uneori acoperite cu deluvii groase, cele inferioare au desfăşurare largă, constituind principalele suprafeţe pentru aşezări şi culturi;

-        depozitele la râurile autohtone sunt nisipo-argiloase, pe când la cele cu obârşie în Carpaţi sunt grosiere. Peste aluviuni sunt deluvii, proluvii groase;

-        terasele de 20-25 m, 50-60 m, 90-125 m, cu dezvoltare clară şi cu suficiente elemente pentru datare (wurm II, pleistocen mediu şi pleistocen inferior), reprezintă repere în stabilirea sistemului morfocronologic cuaternar al podişului (Gr. Posea şi colab. 1974).

 

Luncile ocupă o mare parte din culoarele de vale, având lăţimi de la câteva sute de metri până la peste 10 km (Siret, Prut) şi o pantă longitudinală  de la 0,4 la 1 m/km; au depozite cu grosimi de până la 10 m pe văile principale şi 2...3 m pe cele mici. În luncă, se disting grinduri longitudinale, numeroase cursuri părăsite, meandre vechi, lacuri, sectoare cu exces de umiditate şi vegetaţie adecvată, glacisuri, 1...3 trepte, cursuri paralele ale afluenţilor, albii secundare numite pruteţe, sireţele. În luncile multor râuri mici s-au amenajat în ultimele secole iazuri, dar procesele de versant au favorizat colmatarea lor. După 1980 s-au realizat lacuri de baraj pe Siret, Prut, bazinul Bârladului pentru folosirea apei în piscicultură, industrie şi ca sursă energetică.

 

            Relieful structural. Structura monoclinală are rol esenţial în dezvoltarea unor trăsături specifice. De aici şi unele denumiri acordate: „podiş erozivo-structural”, „podiş structural”. Relieful structural s-a individualizat pe un ansamblu monoclinal cu cădere spre E, SE, dar în condiţiile existenţei unor orizonturi de rocă ce opun rezistenţă la atacul agenţilor externi, şi care au grosime mai mare (calcarele oolitice, tufurile andezitice, conglomeratele). Ies în evidenţă: platouri structurale (în Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc) mărginite de abrupturi cuestice pe care se produc degradări intense (îndeosebi alunecări, curgeri noroioase, şiroire), cel mai mare fiind Coasta Iaşilor, în lungime de cca 100 km, energie de relief de peste 200 m şi cu desfăşurare în două nivele, rezultate din dezvoltarea văilor subsecvente; se adaugă văi consecvente şi obsecvente (fig.7).

 

            Modelarea actuală. Prezenţa rocilor friabile, lipsa vegetaţiei forestiere, climatul continental cu nuanţe de excesivitate favorizează desfăşurarea unei game largi de procese care provoacă degradări intense. Între acestea, spălarea în suprafaţă are rol esenţial pe marea majoritatea a pantelor ce depăşesc 50 (V. Băcăuanu indică valori medii de 0,5...1 t/ha/an în nord, vest şi centru şi 5...5,5 t/ha/an în sud, dar care cresc mult în raport de pante şi culturi); şiroirea şi torenţialitatea (I. Ioniţă, 2000) acţionează pe suprafeţe cu înclinări de peste 100 alcătuite din nisipuri, argile, etc.; la baza versanţilor creează trene proluvio – coluviale. Deplasările de teren (alunecări cu dimensiuni şi forme variate, curgeri noroioase, surpări etc.) cunosc o desfăşurare deosebită mai ales pe frunţile de cuestă şi în bazinele torenţiale. Se adaugă tasări şi sufoziuni în est şi sud în depozitele loessoide.

 

            Formarea reţelei hidrografice. Există două sectoare unde în literatură se confruntă două categorii de idei asupra realizării structurii hidrografice şi anume la contactul Podişului Sucevei cu Câmpia Moldovei şi în bazinul Bârladului. În primul sector, problema principală a fost modul de realizare a văii Siretului până la Roman. Unii autori (Gh. Murgoci emitea ideea, iar M. David, Gh. Năstase, V. Tufescu au dezvoltat-o cu argumentări) susţin că Siretul s-a realizat în urma unei suite de captări efectuate de un râu sudic asupra unor cursuri ce se desfăşurau din munţi spre est (fig.7). Argumentele  principale sunt: existenţa unor şei largi pe interfluviul de pe stânga Siretului în dreptul Siretului superior, Sucevei, Moldovei (Lozna, Bucecea, Ruginoasa); prezenţa unor pietrişuri în alternanţă cu nisipuri, cu elemente carpatice atât în şei, cât şi în componenţa părţii superioare a dealurilor de la est şi vest de Siret. Alţi autori susţin că Siretul s-a format treptat prin înaintarea spre sud, pe măsura retragerii liniei de ţărm începând cu sarmaţianul superior. Ca urmare, şeile sunt de eroziune diferenţială la obârşia unor pâraie cu desfăşurare opusă, pietrişurile şi nisipurile din şei au provenit din alterarea gresiilor şi conglomeratelor sarmaţiene acumulate în bazinul marin sarmaţian şi nu în condiţii de albie; altimetric, baza şeilor aflate pe dealurile de pe stânga Siretului, este inferioară peticelor de terase superioare de dreapta Siretului ce se dezvoltă nord – sud. Aici sunt şi dealuri ce au înălţimea mai mare decât şeile şi care au o direcţie perpendiculară pe traseele râurilor presupuse că ar fi curs de la vest la est.  Toate acestea infirmă posibilitatea realizării unui drenaj spre est. Se adaugă şi lărgimea foarte mare a Culoarului Siretului, greu de realizat printr-o suită de captări.

            Originea şeilor (după M.Ielenicz, 1996) poate fi legată de existenţa pe stânga Siretului a unor bazine hidrografice cu desfăşurare spre est, nord-est, şi care au fost distruse treptat de către afluenţii din bazinul Jijiei care au înaintat rapid (nivelul de bază era coborât, iar formaţiunile marno-argiloase, grezoase, uşor de dislocat). De altfel, V. Băcăuanu (1968) şi anterior V. Tufescu şi V. Mihăilescu indică numeroase captări recente tocmai în această zonă. Atacul actual al afluenţilor Prutului este foarte activ în şeile Lozna, Dersca şi Bucecea unde cumpăna de ape a fost împinsă spre vest, ajungând la nivelul terasei joase a Siretului. Se vorbeşte chiar, în sens geomorfologic, de captarea iminentă a Siretului de către afluenţii Jijiei şi Sitnei.

 

            Fig.7. Podişul Moldovei (Harta geomorfologică).

 

            Cât priveşte bazinul Bârladului, problema care s-a ridicat a fost aceea a explicării configuraţiei curioase a traseului său (în formă de semn de întrebare). Dacă D. Paraschiv (1964) îl leagă de un reflex la suprafaţă al jocului blocurilor din fundament cu accent pe subsidenţa de la Tecuci, I. Hârjoabă (1968) îl pune pe seama unui culoar născut la îmbinarea conurilor aluviale create în pliocenul superior – villafranchian de către Siret (în vest) şi Prut (în est). Cele două argumentări se corelează.

 

Clima

 

            Podişul Moldovei se încadrează în climatul temperat al dealurilor cu altitudine medie. Distribuţia şi regimul de manifestare ale tuturor elementelor climatice ce îl caracterizează sunt determinate de mai mulţi factori:

-        larga deschidere a regiunii spre nord, est şi sud ce facilitează o circulaţie activă a

maselor de aer din aceste direcţii (din est mase continentale, iarna reci şi uscate ce dau temperaturi joase, viscole, geruri şi vara calde şi uscate ce imprimă nuanţa continentală; din sud, mase de aer cald, umede sau uscate care accentuează fenomenele de secetă sau provoacă în sud desprimăvăriri sau precipitaţii la începutul iernii; din nord, mase baltice, polare reci şi umede);

-                 desfăşurarea Carpaţilor Orientali care se constituie într-o barieră în calea maselor de aer vestice, oceanice, care totuşi coboară de pe aceştia fiind mai uscate, uneori creând efecte foehnale;

-        amplitudinea reliefului podişului de cca 600 m şi structura orohidrografică

(culoare de vale largi încadrate de interfluvii de podiş) care impun diferenţieri topoclimatice evidente (al platourilor şi culmilor situate la peste 400 m, al culoarelor de vale şi dealurilor joase);

-                 desfăşurarea podişului pe mai mult de două grade de latitudine se reflectă în variaţia cantităţii de radiaţie globală (112,5 kcal/cm2/an în nord şi 122 kcal/cm2/an în sud), urmare a unei durate diferite a strălucirii Soarelui.

Se pot diferenţia două trepte cu caracteristici climatice distincte (fig.8):

  • Podişurile şi dealurile cu înălţimi mai mari de 350 m. Acestora le sunt caracteristice:

temperaturi medii anuale de 8...90 C, în ianuarie de – 20...- 40 C, în iulie de 18...200 C; peste 120 de zile cu îngheţ şi peste 40 de zile de iarnă; precipitaţiile depăşesc anual 600 mm, cad preponderent în intervalul aprilie – septembrie (peste 70 %), multe fiind generate de prezenţa maselor de aer baltice; variaţii de la an la an şi de la lună la lună în cantităţi căzute (sunt ani când valoarea totală reprezintă 50 – 70% din cea multianuală şi ani ploioşi când această valoare este cu mult depăşită; în lunile de vară, aversele din câteva zile includ peste 50% din cantitatea medie a acestora); în sezonul rece, se înregistrează cca 40 de zile cu ninsoare, iar stratul de zăpadă persistă cca 75 de zile; se produc brume în peste 20 de zile (inclusiv în mai şi septembrie), oraje, grindină, secete.

  • Dealurile şi culoarele de vale, cu altitudini mai mici de 350 m, au drept caracteristică

de bază nuanţa continentală accentuată.

 

      Fig.8. Podişul Moldovei (precipitaţii medii).

                Podişul Moldovei (temperaturile medii).

 

      Aceasta este susţinută de valorile medii ale temperaturii anuale (9...100) şi din lunile calde (20...210), care sunt cu 1...20 C mai ridicate decât în situaţia anterioară, gerurile de durată şi inversiunile de temperatură cauzate de stagnarea în timpul iernii a maselor de aer rece nordice şi nord-estice în culoarele de vale şi Câmpia Moldovei (media termică a lunii ianuarie oscilează între – 3 şi – 4,5 oC), amplitudinile termice accentuate (în jur de 700), numărul ridicat al zilelor de vară (70 – 90), tropicale (peste 30), frecvenţa perioadelor de uscăciune şi de secetă favorizate de masele de aer cald de provenienţă estică şi sudică, cantitatea medie anuală a precipitaţiilor (450...500 mm) distribuite extrem de neuniform sezonier, lunar (una-două zile cu ploi alternează cu lungi intervale în care acestea lipsesc) şi de la an la an, viscole cu durată, frecvenţă şi intensitate din cele mai mari în ţara noastră.

 

      Apele

 

      Poziţia geografică la exteriorul Carpaţilor, de unde vin şi cele mai însemnate artere hidrografice (Siret, Prut, Suceava, Moldova, Bistriţa etc.), sedimentarul gros ce facilitează pătrunderea apei la adâncime mare, condiţiile climatice continentale cu influenţă determinantă în scurgere sunt principalii factori care dau un anumit specific hidrologic şi hidrografic apelor din Podişul Moldovei. Analiza acestora relevă următoarele aspecte:

   Apele de adâncime. Au debite mari şi grade de mineralizare deosebite. Infiltrarea apei se face cu uşurinţă la peste 1000 m, dar prezenţa unor orizonturi impermeabile facilitează existenţa unor pânze de apă la adâncimi diferite. Acestea au grad de mineralizare deosebit, sunt cloruro-sodice, sulfuroase, bicarbonatate şi au caracter artezian sau ascensional. Duritatea mare nu permite utilizarea economică a lor.

   Apele freatice. Sunt cantonate în depozitele pliocen-superioare şi cuaternare, la adâncime redusă. Sunt dependente de regimul precipitaţiilor şi de temperaturile ridicate din sezonul cald. Unele apar la zi pe aliniamente de izvoare desfăşurate la baza cuestelor, frunţilor de terasă, având debite mai mari şi calităţi ce permit folosirea pe plan local. Cele mai multe izvoare, îndeosebi din dealurile joase, au debite reduse şi un grad de mineralizare la limita de potabilitate acceptată. Dacă în aşezările mici alimentarea cu apă se face din pânzele aflate la baza aluviunilor teraselor sau a celor din lunci, în oraşe, în condiţiile unei dublări a populaţiei şi a construirii a numeroase unităţi industriale, problema apei se pune cu stringenţă. În prezent, aici necesarul este acoperit parţial de transportul prin conducte din alte regiuni (la Iaşi este racordată o conductă de la Timişeşti din Valea Moldovei) sau din lacurile de acumulare amenajate în acest scop (pe Prut, Racova, Bistriţa etc.).

   Hidrografia. Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două bazine hidrografice mari (Siret şi Prut).

Cele mai multe râuri aparţin unei reţele autohtone, cu lungimi variate. Cele mai însemnate sunt: Jijia, Bahlui, Sitna, Bârladul, Şomuzurile etc., care depăşesc 30 km; cele mai multe au, însă, lungimi sub 30 km şi frecvent vara seacă sau au o scurgere slabă  (fig.9).

 

      Fig.9. Câmpia Moldovei (Podişul Jijiei).

                  Podişul Moldovei.    

 

      Densitatea reţelei hidrografice permanente variază între 0,3 şi 0,6 km/km2. Panta

medie a albiilor este ceva mai ridicată în podişurile înalte (20 m/km) şi mai redusă în dealurile joase şi spre cursul inferior (2...5 m/km).

   Scurgerea apei râurilor este puternic influenţată de cantităţile de precipitaţii, evapotranspiraţie şi constituţia litologică.

      Alimentarea râurilor din Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc se face dominant din precipitaţii (70...85%) sub formă de ploi (60...70%) şi zăpadă (30...40%) şi moderat din ape subterane (15...30%), situaţie care le asigură o scurgere bogată. În regiunile din est şi sud, alimentarea subterană este mai redusă (10...15%), iar cea din precipitaţii (mai ales apa provenită din topirea zăpezii) are o pondere ridicată (40...50%).

   Regimul scurgerilor se caracterizează prin ape mari primăvara şi la viituri şi apoi prin intervale lungi cu ape mici în a doua parte a verii şi toamna.

      Primăvara, ploile bogate şi topirea zăpezii asigură o scurgere de 40...50% din volumul

anual, vara (30...40 % din volumul anual) se produc 5 – 7 viituri ce dau creşteri bruşte ale scurgerii provocând inundaţii, toamna şi iarna debitele mai reduse fiind întreţinute doar de alimentarea subterană, condiţii în care, în multe situaţii râurile seacă (fig.10).

      La râurile din sudul podişului, uneori la începutul iernii, pe fondul unei circulaţii ciclonice sudice active se produc viituri ce dau creşteri ale debitelor.

La râurile din Podişul Sucevei diferenţele dintre extremele scurgerii sunt mai reduse, decât în est şi sud.

Scurgerea solidă se face în proporţie de peste 95 % sub formă de suspensii. După V.Băcăuanu şi colab. (1980), în peste 80 % din Podişul Moldovei turbiditatea variază între 1000 şi 2500 g/m3 fiind favorizată de alcătuirea petrografică a dealurilor cu altitudini de 300...500 m, pantă şi lipsa pădurii, condiţii ce stimulează spălarea în suprafaţă, şiroirea etc. Este mai mică în regiunile joase, unde pantele reduse ale albiilor determină viteze mici ale apei şi stimulează depunerea.

 

   Lacurile. În Podişul Moldovei există numeroase lacuri, majoritatea de provenienţă  antropică. Lacurile a căror cuvetă a rezultat prin procese naturale (tasări, alunecări, părăsirea şi rectificarea albiilor) au adâncimi mici şi sunt frecvent invadate de vegetaţie hidrofilă (îndeosebi în Câmpia Moldovei, luncile Prutului, Jijiei etc.). Între lacurile antropice se impun, prin număr şi suprafaţă, heleşteele (îndeosebi în Câmpia Moldovei) a căror apă este folosită pentru irigaţii, pisicultură, alimentare cu apă etc. Între acestea sunt: Dracşani pe Sitna, Podu Iloaiei pe Bahlueţ, Ciric pe Nicolina şi mai multe pe Başeu. Se adaugă iazurile (în Podişul Sucevei), lacurile de baraj a căror apă este folosită în scopuri variate (alimentarea oraşelor, hidroenergie etc.) de pe Prut (Stânca-Costeşti), Siret (Bucecea, Galbeni, Răcăciuni, Bereşti, Călimăneşti), Bistriţa (Bacău I şi II), Racova la Puşcaş, Ciric lângă Iaşi etc. (fig.10).

 

      Vegetaţia şi fauna

 

Condiţiile de relief şi de climă, ca şi o complexă evoluţie a vegetaţiei în pleistocenul

superior – holocen au impus structura biogeografică actuală. Ca urmare, aici intră în contact elemente central-europene, estice şi sudice. După R.Călinescu şi colab. (1969), dealurile înalte (peste 400 m) din centru, vest şi nord se află la extremitatea estică a provinciei dacice (provincia central europeană), Câmpia Moldovei – în extremitatea sud-vestică a provinciei sarmatice cu specific silvostepic, iar dealurile din sud şi sud-est se includ în provincia pontică cu caracter stepic şi silvostepic (fig.11).

Dezvoltarea reliefului pe verticală, între 10 şi 688 m, a determinat, mai ales în cadrul

dealurilor provinciei dacice, o diferenţiere a asociaţiilor vegetale în raport cu altitudinea. Îndelungata populare şi activităţile umane orientate spre agricultură au dus la îndepărtarea pe mari suprafeţe a vegetaţiei iniţiale, la diminuarea fondului faunistic şi la introducerea peisajului agricol care se desfăşoară în peste 60 % din suprafaţa Podişului Moldovei.

  • Provincia dacică (zona de pădure). În cadrul ei intră Podişul Sucevei, Podişul Central

Moldovenesc, nordul Colinelor Tutovei şi Dealurile Fălciului. Desfăşurarea altimetrică a determinat prezenţa a trei tipuri de păduri care au o distribuţie etajată.

      Pădurea de amestec cu fag şi conifere – se află la contactul cu Obcina Mare, pe dealurile cu structură piemontană (Ciungi). Alături de fag intră bradul şi molidul pe terenurile înalte şi gorunul, teiul, frasinul pe cele mai joase. Stratul arbustiv şi cel ierbos prezintă elemente comune pădurilor de munte şi pădurilor de deal.

            Pădurea de fag pură apare ca insule în Podişul Dragomirnei, Dealu Mare, Culmea Tătăruşi şi în Podişul Central Moldovenesc la înălţimi mai mari de 400 m. Este considerată ca relictă din holocenul mediu (subatlantic), când avea areale mari. Condiţiile climatice (temperaturile mai mici şi umiditatea) au permis existenţa ei la altitudini atât de joase. Se asociază frecvent cu gorunul, carpenul, mesteacănul. Arbuştii (alun, soc, corn) sunt puţini şi apar în sectoarele mai rare ale pădurii. De asemenea, pajiştile secundare sunt sărace (predomină păruşca, păiuşul, pieptănăriţa, ovăsciorul). Există câteva sectoare în care, în pădurea de fag, se păstrează elemente secundare care sunt ocrotite (la Zamostea, Mitocu Dragomirnei, Oroftiana).

            Pădurea de gorun şi stejar ocupă peste 80 % din arealul pădurilor din această provincie. În structura ei există unele diferenţieri regionale impuse de topoclimat, gradul de fragmentare şi expunere a reliefului sau substratul litologic. În Podişul Sucevei frecvenţă mare  (între 300 şi 450 m) o are stejarul pedunculat care, adesea, formează păduri pure mai ales în sectoarele cu substrat marno-argilos ce asigură soluri grele şi mai umede. La înălţime se amestecă cu gorunul şi chiar cu fagul, iar către bază cu frasinul, teiul, arţarul etc. În aceste păduri există şi un strat arbustiv mai bogat (alun, călin, corn, sânger, lemn câinesc, porumbar etc.), iar pajiştile au caracter mezoxerofil (predomină păiuşul şi firuţa).

 

            Fig.10.

 

            În Podişul Central Moldovenesc, la 300...400 m, pădurea are un caracter mixt, datorat prezenţei, în combinaţii diferite a stejarului, gorunului şi fagului favorizate de condiţiile locale de relief, rocă şi topoclimat. Reprezintă sectorul unde caracteristicile climatice nordice se combină cu cele din sud.

            În cadrul Colinelor Tutovei şi în Dealurile Fălciului predomină pădurea de gorun fie în amestec cu carpen, tei argintiu, frasin, fie sub formă de arborete pure (îndeosebi pe substrat nisipos, nisipo-lutos care asigură un drenaj vertical optim). Spre contactul cu Podişul Central Moldovenesc, la înălţimi mai mari de 400 m, intră în amestec cu fagul, pe când în sud, la altitudini de 250 – 300 m, în componenţa pădurii se află şi elementele termofile.

            Fauna pădurilor este reprezentată prin cervidee, porc mistreţ, lup, dihor, nevăstuică, pisică sălbatică, veveriţă, diferite specii de şoareci, o mare varietate de păsări (ghionoaie, ciocănitoare, ciuful de pădure, huhurezul, buha, privighetoarea, cucul, pupăza, graurul etc.); se adaugă o bogată faună de nevertebrate. În ultimul timp se constată prezenţa câinelui enot pătruns din Ucraina.

  • Provincia sarmatică (zona de silvostepă). Se desfăşoară în cadrul Câmpiei Moldovei,

pe culmi cu înălţimi de 200...250 m. Continentalismul mai accentuat a favorizat dezvoltarea unei vegetaţii de silvostepă. Pădurea are caracter de şleau de gorun în centru şi sud şi şleau cu stejar în vest, pe substrat mai argilos. În componenţa ei intră şi carpen, tei pucios, arţar, jugastru, ulm, cireş. Arbuştii apar la periferia pâlcurilor de pădure şi sunt reprezentaţi de voniceriu pitic, migdal pitic, cireş pitic, scumpie. Pe terenurile erodate s-au dezvoltat asociaţii secundare cu firuţă cu bulb, peliniţă, laptele cucului.

  • Provincia pontică (zona de stepă). Se desfăşoară în sudul Podişului Moldovei, ocupând areale întinse în Depresiunea Huşi, Depresiunea Elan - Horincea etc. Ea înaintează mult pe Prut (până la nord de Albiţa) şi pe Bârlad. Vegetaţia caracteristică în sud (Pod. Covurlui) este de silvostepă, dar cu foarte multe elemente sudice, termofile. Pâlcurile de pădure cu gorun, stejar penduculat au şi stejar pufos, stejar brumăriu, frasin, ulm, jugastru, gârniţă, mojdrean, scumpie, scoruş, cărpiniţă. Unele din acestea formează şi arborete pure (stejar pufos, stejar brumăriu, gârniţă), dar cu predilecţie pe expunerile sudice şi sud-estice. Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin asociaţii de păiuş şi colilie. În est, în lungul Prutului, şleaurile cu stejar penduculat şi gorun conţin mai multe elemente sarmatice, pontice şi mai puţin specii termofile.

Fauna caracteristică silvostepei şi stepei, datorită activităţii antropice a fost mult limitată ca areal şi număr de specii. Răspândire mai mare o au rozătoarele (popândăul, şoarecele de câmp, hârciogul, iepurele de câmp, la care s-a adăugat, după 1905, iepurele de vizuină introdus în zona Iaşi), apoi căprioara, mistreţul, vulpea, lupul, numeroase păsări, reptile, nevertebrate.

 

            Fig. 11

 

            Vegetaţia intrazonală este întâlnită, pe de o parte în lungul albiilor principale unde este alcătuită din pajişti mezo-hidrofile şi esenţe lemnoase slabe (sălcişuri, plopişuri), iar pe de altă parte, în jurul lacurilor şi mlaştinilor (centuri de stuf, pipirig, papură, rogoz, iar în ochiul de apă - plante hidrofile). La Dersca – Lozna există o turbărie, iar la Iezăru Dorohoi – o mlaştină tipică – declarate rezervaţii naturale. Există o bogată faună acvatică în care se impun unele mamifere (bizamul, vidra), avifauna cu numeroase specii cu rol cinegetic şi ştiinţific şi ihtiofauna. Pe suprafeţe mici în luncile râurilor Prut, Bârlad, Jijia, Bahlui, Elan, Crasna, Tutova şi pe unele fâşii de versanţi marno-argiloşi din Câmpia Moldovei, pe soluri de tipul solonceacurilor şi soloneţurilor s-au individualizat areale cu vegetaţie halofilă (Salicornia, Suaeda, Artemisia, Statice etc.).

 

            Solurile

            Sub raport pedogeografic, Podişul Moldovei este inclusă în Provincia Moldavică. Condiţiile orofitoclimatice au determinat o desfăşurare zonală şi chiar o uşoară etajare a principalelor tipuri de soluri. Defrişarea, procesele erozionale pe pante au determinat degradarea, în stadii diferite, a solurilor şi scăderea corespunzătoare a posibilităţii de folosire a lor. O mare parte din fondul pedologic se caracterizează printr-o fertilitate medie spre foarte bună, solurile aflându-se la altitudini mai mici de 350 m, dezvoltate în condiţii fitoclimatice de silvostepă, pe un substrat ce asigură circulaţia apei şi pe pante mici pe care eroziunea lipseşte sau este foarte slabă. În regiunea dealurilor înalte unde s-au dezvoltat soluri de pădure, acide, argiloiluviale, fertilitatea, îndeosebi pentru culturile de câmp, este mai scăzută.

            Această caracteristică este redusă şi la solurile hidromorfe, halomorfe şi erodisoluri.

            Pe ansamblu, în Podişul Moldovei se conturează două zone pedogeografice cu diferenţieri locale determinate de altitudine, pantă, substrat. Se adaugă solurile intrazonale.

            Zona molisolurilor (cernisolurilor, cf. S.R.T.S., 2003). Se desfăşoară precumpănitor în sudul podişului şi în Câmpia Moldovei. Legătura dintre cele două areale se realizează prin Culoarul Prutului. Se suprapune cu silvostepa şi stepa, dezvoltându-se îndeosebi între 100 şi 250 m altitudine.

            Tipice sunt cernoziomurile cambice (slab, moderat, puternic levigate, numite după S.R.T.S., 2003 cernoziomuri şi faeziomuri), bine păstrate pe terenurile slab înclinate. Pe pante mai mari, ele se află în diferite grade de degradare. Au o mare cantitate de humus şi proprietăţi care le asigură o fertilitate deosebită.

            Un tip specific numai zonei de est a ţării sunt Solurile cenuşii (după S.R.C.S., 1980), care au poziţia altimetrică la 200...300 m, dezvoltându-se îndeosebi în fâşiile de racord dintre domeniul forestier şi cel de silvostepă; au o fertilitate medie spre bună.

            Tot molisoluri sunt rendzinele (pe calcare în Podişul Central Moldovenesc) şi pseudorendzinele (faeziomuri - pe marne).

            Solurile cernoziomoide (faeziomuri) sunt întâlnite doar în câteva areale din Podişul Fălticeni şi în şeile largi (Lozna, Bucecea, Ruginoasa, Strunga) de pe dealurile din stânga Siretului. Unii autori le caracterizează ca cernoziomuri cambice sau pseudorenzide cambice. Caracteristicile lor sunt legate de formarea în două faze: la început în condiţii fitoclimatice de silvostepă, iar ulterior de pădure. Prin proprietăţile lor fac trecerea de la cernoziomurile cambice la solurile brune (de pădure) având şi un grad ridicat de fertilitate.

            Zona solurilor argiloiluviale (luvisoluri). Se desfăşoară la înălţimi de 300...600 m şi are în alcătuire soluri brune argiloiluviale (preluvosoluri) şi soluri brune luvice (luvosoluri), la care, izolat, se mai adaugă luvisoluri albice (luvosoluri).

            Solurile brune luvice (luvosoluri) sunt pe areale mai mari pe dealurile de la contactul podişului cu muntele şi Subcarpaţii, apoi pe podişurile din interior, în general sub păduri de fag sau fag cu conifere. Sunt soluri acide, cu fertilitate redusă pentru culturi agricole.

            Solurile brune argiloiluviale (preluvosoluri), cu largă desfăşurare în Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc la altitudini de 300...450 m, sunt formate sub pădurea de stejar pedunculat şi gorun. Pe substratul marno-argilos au caracter podzolit. Sunt fertile şi sunt folosite larg în culturile agricole.

            Solurile intrazonale. Ocupă areale reduse, fiind determinate de condiţiile locale de relief, rocă, grad de umiditate, intensitate a eroziunii etc. Tipice sunt: solurile aluviale (aluviosoluri, în lunci, au fertilitate bună), lăcoviştile (gleiosoluri în sud-estul podişului), solurile gleice (gleiosoluri, Podişul Sucevei – în luncile Siretului, Moldovei, Depresiunea Rădăuţi) folosite pentru păşuni şi fâneţe, soluri halomorfe (salsodisoluri - îndeosebi în Câmpia Moldovei, Culoarul Prutului, Dealurile Fălciului, pe marne şi argile în condiţiile climatului excesiv continental) şi erodisoluri (erodosoluri) pe versanţii afectaţi intens de şiroire, spălare în suprafaţă şi alunecări de teren.

 

 

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

 

            CONSIDERAŢII DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

 

               Podişul Moldovei reprezintă una din regiunile geografice a cărei populare s-a realizat încă din cele mai vechi timpuri istorice. Urmele de cultură materială identificate, începând cu paleoliticul inferior, indică nu numai vechimea locuirii, ci şi continuitatea şi accentuarea treptată de-a lungul secolelor a acestui proces. Sunt renumite pe plan mondial aşezările paleolitice de la Mitoc şi Ripiceni, apoi cele neolitice de la Cucuteni, Ţuguieta, Hăbăşeşti, Stoicani, Măstăcani etc. Ultimele sunt numeroase într-un spaţiu geografic comun din Transilvania şi până la Bug indicând, prin elementele de cultură similare, legăturile multiple între diferitele comunităţi.

            Din epocile bronzului şi fierului s-au identificat aşezări mari cu forme de apărare (şanţuri şi valuri de pământ la Dersca, Arsura, Moşna, Stânceşti, Brăhăşeşti, Mereşti, Criveşti, Copălău – Cotu, Cătălina – Cotnari etc.), urme care indică o activitate economică bazată pe creşterea animalelor, unele culturi agricole şi practicarea unor meşteşuguri. S-au identificat „dave” la Lozna, Stânceşti, Cotnari, Brad (Zargidava), Moşna, Arsura, Răcătău de Jos (Tamasidava), Poiana (Piroboridava), Smulţi etc. care făceau parte la începutul primului mileniu creştin din teritoriul liber al dacilor (D. Chiriac, 1980).

            Ca urmare, încă din antichitate, a început să se contureze sistemul de aşezări din podiş, proces favorizat de condiţiile naturale, dar care a întâmpinat în secolele ce-au urmat numeroase oprelişti impuse de factori externi (invazii ale popoarelor migratoare, iar în al doilea mileniu cele tătărăşti, poloneze, cazace, apoi campanii militare ale puterilor vecine însoţite de anexări teritoriale) şi interni (numeroase oprelişti în legăturile economice etc.).

            Aşezările primului mileniu se încadrau în categoria satelor frecvente în regiunile împădurite (mai ales la obârşia văilor) şi mai puţin în silvostepă. Unele dintre acestea, în secolele XIII – XIV, au devenit oraşe, procesul fiind determinat de condiţii diverse îndeosebi de ordin politic şi economic (stabilirea curţii domneşti la Siret, Baia, Suceava, Bacău, Iaşi etc.) sau numai economice (Vaslui, Bârlad, Roman, Dorohoi, Botoşani, Hârlău, Târgu – Frumos, Huşi – D.Chiriac, Al.Ungureanu,1980).

            Pentru unele dintre acestea (Bacău, Suceava, Vaslui, Bârlad) un rol aparte l-au avut şi legăturile tradiţionale cu oraşe din Transilvania şi Ţara Românească.

            În general, erau aşezări cu mai puţin de 1.000 locuitori (excepţie Suceava care era capitala statului şi care, în secolul XV, depăşea 4.000 locuitori).

            În secolele XVII – XVIII se intensifică procesul de dezvoltare a reţelei de aşezări, inclusiv a oraşelor. Se dezvoltă mai întâi câteva oraşe care au un important rol politic şi comercial (Suceava, Iaşi, Bacău) şi o populaţie de peste 4.000 locuitori. În al doilea rând apare un număr important de sate–târguri (târguşoare) cu activităţi comerciale şi meşteşugăreşti, din rândul cărora în secolul XIX apar oraşele Fălticeni, Paşcani, Dorohoi, Săveni etc. Se remarcă şi creşterea numărului de sate în Culoarul Moldovei şi Câmpia Moldovei concomitent cu extinderea suprafeţei agricole (sate de „roire” sau „slobozenie”). Totodată, unele oraşe aflate la depărtare de principalele artere comerciale din această perioadă, vor stagna (Vaslui, Huşi) sau vor decade (Baia).

            Sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX a reprezentat o etapă importantă nu numai în creşterea populaţiei, dar şi în sporirea numărului de aşezări. Procesul a fost  favorizat de: limitarea treptată a aservirii faţă de Imperiul Otoman, abolirea iobăgiei, reformele agrare în 1864, 1871, 1921, prezenţa activităţilor industriale, dezvoltarea reţelei de căi de comunicaţie (amenajarea primelor tronsoane feroviare), unirea în 1918 a Bucovinei şi Basarabiei cu România etc. Ca urmare, se constată apariţia a numeroase sate în Câmpia Moldovei şi în sudul podişului pe terenuri despădurite sau desţelenite (sate de împroprietăriţi), apariţia unor sate în lungul căilor de comunicaţie importante şi decăderea altora aflate la distanţe mari; impunerea sub raport demografic, economic, administrativ a oraşelor Iaşi, Bacău, Suceava; predominarea oraşelor mici în care unele activităţi industriale se îmbinau cu cele agricole, comerciale, de transport (noduri feroviare la Paşcani, Roman), administrative etc.

            În a doua parte a secolului XX, schimbările social-politice şi economice survenite au făcut ca: mai multe oraşe (reşedinţă de regiune, ulterior judeţ, unele municipii) să se extindă şi să crească demografic rapid (rezultat al unei industrializări forţate), iar unele aşezări rurale aflate în condiţii naturale favorabile, în vecinătatea oraşelor sau în lungul arterelor de comunicaţie să crească. Multe sate din regiunile deluroase fragmentate şi totodată situate la depărtare de căile de comunicaţie însemnate au stagnat sau se află în regres sub raport demografic şi economic. După Revoluţia din 1989 se produc mai multe modificări. Mai întâi este menţinerea reşedinţelor de judeţ (mai ales Iaşi, Suceava, Bacău) şi a unor municipii (Bârlad, Fălticeni etc.) ca principale centre urbane în cadrul cărora scade numărul de locuitori, se reduce ponderea activităţilor industriale afirmându-se cele din domeniul terţiar, noi orientări în tipul de construcţii etc. În al doilea rând se remarcă decăderea oraşelor mici, la cele dinainte de 1989 adăugându-se altele noi, în multe situaţii promovarea lor nefiind justificată economic, social, edilitar. În mediul rural apar evidente două aspecte – menţinerea la un nivel ridicat a satelor din vecinătatea oraşelor mari din unităţile cu resurse importante (turistice, meşteşugăreşti etc.) şi decăderea celor din est, sud şi depărtate de axele de comunicaţie însemnate unde influenţele negative de natură morfoclimatică (manifestări ale secetei, inundaţii, alunecări etc.) ca şi lipsa acută de resurse financiare şi a înfăptuirii unei agriculturi moderne şi diversificate, au coborât mult nivelul de viaţă, limitând posibilităţile de dezvoltare a aşezărilor (acestea au devenit principale zone de plecare a tineretului în străinătate unde constituie o forţă de muncă slab retribuită şi la discreţia angajaţilor).

 

            CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

 

            Evoluţia numărului de locuitori. De la peste 1,5 milioane la începutul secolului XX, numărul total al populaţiei a crescut la peste 2,6 milioane în 1966 şi peste 3 milioane în prezent. Ritmul de creştere a fost mai mare în Podişul Sucevei, Culoarul Moldova – Siret, sudul Câmpiei Moldovei şi mai lent în celelalte unităţi. Cea mai intensă creştere s-a realizat în oraşele mari (spor migratoriu, spor natural ridicat) ca urmare, în principal, a construirii de unităţi industriale cu capacitate de atracţie a forţei de muncă. Acest proces a impus modificări bruşte în ritmul creşterii numărului populaţiei din mediul rural sau urban (de la 85 % rural şi 15 % urban, în 1956 la sub 50 % şi respectiv peste 50 % după 1977). Populaţia urbană a crescut cu peste 50 % în Podişul Sucevei (îndeosebi în oraşul Suceava), cu peste 80 % în Câmpia Moldovei (mai ales în Iaşi, Botoşani) şi Podişul Bârladului (Vaslui, Bârlad). După 1990 creşterea a fost lentă în oraşele mici (Săveni, Solca, Tg.Bujor); în 1996 s-a înregistrat o populaţie urbană de 1.326.650 locuitori. În 2002 populaţia urbană era de numai 1.285.800 locuitori ca urmare a reîntoarcerii în sate sau a plecării în străinătate a celor care au rămas fără loc de muncă.

            În mediul rural, ritmul creşterii din sec XX a fost mai ridicat în aşezările din vecinătatea oraşelor din lungul căilor de comunicaţie sau în cele în care existau unităţi industriale, de servicii în stare să absoarbă forţa de muncă (culoarele văilor Suceava, Moldova, Siret, Bahlui, Bârlad). El a fost lent în cele din interiorul regiunilor de podiş sau de deal (nordul Câmpiei Moldovei, Colinele Tutovei, o parte din Culoarul Prutului, Podişul Covurlui etc.). După Revoluţie în multe sate populaţia a crescut prin revenirea unor locuitori din oraşe deveniţi şomeri şi fără posibilităţi de a mai ocupa un loc de muncă. Ritmul a fost mai alert în regiunile cu resurse de sol sau unde turismul şi schimburile au constituit baze însmenate de afirmare. În paralel, satele mici prin plecarea tinerilor şi creşterea populaţiei îmbătrânite au trecut în fază de depopulare treptată (în centrul podişurilor şi dealurilor din sud, pe valea Prutului).

            Densitatea populaţiei. Relevă modificări mari între situaţia de la începutul secolului XX şi cea din ultimele decenii. Pe ansamblul podişului, aceasta a crescut de la peste 50 loc./km2 la peste 115 loc./km2, dar există diferenţe la nivelul unităţilor acestuia (în 1912 peste 100 loc./km2 şi chiar peste 125 loc./km2 în Podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova, Siret, 50 – 75 loc./km2 în cea mai mare parte a Podişului Central Moldovenesc şi sub 50 loc./km2 în centrul şi nordul Câmpiei Moldovei, valea Prutului etc.; după 1970 s-a ajuns ca în marile oraşe să se depăşească 500 loc./km2, în Podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova, Siret şi la contactul Câmpiei Moldovei cu unităţile limitrofe să fie în jur de 150 loc./km2 sau chiar mai mult, pe cea mai mare parte a spaţiului dintre Siret şi Prut să se situeze la 50 – 100 loc./km2 şi numai insular (Colinele Tutovei, Podişul Covurluiului, Dealurile Fălciului etc.) să scadă sub 50 loc./km2. Modificări mici sunt după anul 2000.

            Mişcarea naturală. Mişcarea naturală asigură un excedent de populaţie şi, prin acesta, o reîntinerire demografică şi a forţei de muncă.

            Natalitatea la finele secolului XX relevă valori din cele mai mari din ţara noastră. Frecvent, pe ansamblul unităţii, a fost între 16 şi 20 ‰; deosebiri apar pe subunităţi (peste 25 ‰ în podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova, Siret şi sub 20 ‰ izolat în sectoarele din interiorul regiunilor interne, fragmentate, unde predomină populaţia bătrână; (Al.Ungureanu, 1980). Mortalitatea, cu peste 9,5 ‰ se situează în jurul valorii medii pe ţară. Este mai redusă în oraşe, sudul Câmpiei Moldovei şi Podişul Sucevei şi mai ridicată (peste 12 ‰) în Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Culoarul Prutului unde o pondere însemnată o are populaţia ce depăşeşte 60 de ani. Ca urmare, bilanţul demografic natural avea valori între 8 şi 17 ‰, depăşind situaţia la nivelul ţării. Ariile cu excedent demografic sunt: culoarele văilor Siret, Moldova, Suceava, Bahlui, iar cele în care acesta este modest sunt în Podişul Bârladului, nordul Câmpiei Moldovei etc. După 2000 mortalitatea a crescut la peste 10 ‰  (foarte mare în mediul rural şi în judeţele Botoşani şi Vaslui, unde se apropie de 17 ‰). În acelaşi timp natalitatea, deşi prin tradiţie este mare, atinge doar valori de 11...14‰. Ca urmare, bilanţul demografic natural s-a redus pe ansamblu la valori sub 4 ‰ (este negativ în sate din judeţul Botoşani şi Vaslui), în majoritatea satelor oscilează între 0 şi 2 ‰; se menţine la 4...6 ‰ în oraşele şi aşezările din culoarele Văilor Siret, Suceava, Bârladul superior sau pe axele de circulaţie însemnate).

            Mişcarea migratorie. Este un proces demografic caracteristic acestei regiuni, el fiind determinat de mai mulţi factori (sporul natural ridicat, potenţialul economic limitat al multor aşezări rurale, industrializarea rapidă, forţată, înainte de 1990 din unele oraşe din podiş sau din alte judeţe etc.). Ariile de unde se înregistrează plecări definitive importante sunt centrul şi nordul Câmpiei Moldovei, cea mai mare parte din Podişul Bârladului (îndeosebi Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Podişul Covurlui etc.), iar centrele spre care s-au desfăşurat cele mai însemnate fluxuri au fost în afara podişului – Bucureşti, Braşov, Piatra Neamţ, Oneşti, Tulcea, Galaţi, Brăila, Litoral, centre miniere etc., iar în podiş – oraşele Iaşi, Botoşani, Vaslui, Bârlad, Bacău etc. (D.Chiriac, Al.Ungureanu, 1980).

            Deplasările zilnice sau săptămânale, destul de frecvente înainte de 1990, se realizează spre oraşe (mai ales cele mari) din satele aflate în lungul căilor de comunicaţie importante. Un număr extrem de mic din forţa de muncă face naveta din oraşe în sate pentru servicii în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii, în comerţ şi transporturi etc. După 1990, procesul este foarte redus, în unele situaţii producându-se reveniri în satele de baştină.

 

CARACTERELE GENERALE ALE AŞEZĂRILOR

 

            Aşezările urbane. În Podişul Moldovei la finele secolului erau 26 de oraşe, dar numărul lor s-a mărit subiectiv în ultimele decenii, azi fiind de 33. Numărul de locuitori înainte de anul 2000 la marea majoritate a crescut mult atât pe seama sporului migratoriu, cât şi a celui natural. Erau şi situaţii (Săveni, Negreşti, Solca, Darabani) în care se constata o stagnare sau chiar un recul determinat de plecările definitive, însemnate, spre alte centre (mai ales Iaşi, Botoşani, Dorohoi) (D.Chiriac, Al.Ungureanu).

După Revoluţie, în toate oraşele numărul de locuitori a scăzut, dar diferit în funcţie de posibilităţile de folosire a forţei de muncă disponibile (fig. Nr....). Noile centre urbane provenite din promovarea la acest rang a unor comune în special cu populaţie numeroasă a menţinut ridicată cota populaţiei urbane, dar a coborât pe ansamblu valoarea caracteristicilor social – economice şi culturale.

            După funcţiile economice principale, aşezările urbane se pot grupa în: oraşe cu funcţii complexe (Iaşi, Suceava, Bacău, Botoşani, Vaslui), la care se pot diferenţia sectoare cu concentrare mai mare a unităţilor industriale, comerciale, administrative, rezidenţiale; oraşe în care activităţile industriale au un rol esenţial (Bârlad, Roman), oraşe în care serviciile, activităţile agricole se îmbină cu cele industriale (Siret, Bereşti, Paşcani, Dolhasca, Milişăuţi, Rădăuţi ş.a.) etc.

            După numărul de locuitori (fig. 12) sunt, în 2002, două oraşe mari (Iaşi, 321.580 locuitori; Bacău, 175.921 locuitori), cinci mijlocii cu o populaţie între 50.000 şi 150.000 locuitori (Botoşani, 115.344 loc, Suceava, 106.138 loc., Vaslui, 70.267 loc., Roman, 69.483 Bârlad 69.183); douăsprezece oraşe mici, cu o populaţie între 10.000 şi 50.000 locuitori (Paşcani, 42.172 loc., Dorohoi, 31.073 loc, Fălticeni, 29.899 loc., Huşi, 29.582 loc., Rădăuţi, 27.759 loc., Adjud, 17.677 loc., Vicovu de Sus, 14.161 loc, Târgu Frumos, 13.619 loc., Flămânzi, 11.877, Darabani, 11.867 loc., Hârlău, 11.271 loc., Dolhasca, 11.091 loc.,) şi paisprezece oraşe foarte mici, sub 10.000 locuitori (Negreşti 9.921 loc., Liteni, 9.892, Podu Iloaiei, 9.742, Siret, 9.371 loc., Salcea, 8.707 loc., Milişăuţi, 8.442, Săveni 8.177 loc., Murgeni, 7.704, Tg.Bujor, 7.617 loc., Cajvana, 7.279, Ştefăneşti, 5.641, Bucecea, 5.174, Solca, 4.462 loc., Bereşti, 3.607 loc.). Există 13 municipii (Iaşi, Bacău, Botoşani, Suceava, Vaslui, Roman, Bârlad, Paşcani, Dorohoi, Fălticeni, Huşi, Rădăuţi, Adjud).

            Aşezările rurale. În Podişul Moldovei satele (concentrează 54 % din populaţie) se desfăşoară pe toate formele de relief, dar frecvente sunt: pe terasele şi luncile înalte din lungul văilor principale (cele mai extinse), la obârşia multor văi torenţiale (în interiorul dealurilor sau podişurilor), pe versanţi (Coasta Iaşilor, Dealurile Botoşaniului, versanţii Prutului, Bârladului etc.) sau pe podurile interfluviale cu caracter structural (Podişul Central Moldovenesc, Podişul Sucevei).

            După numărul de locuitori sunt aşezări mari (peste 1.500 loc.) concentrate pe terasele Sucevei, Siretului, Moldovei, la contactul Câmpiei Moldovei cu regiunile limitrofe; aşezări mijlocii (800 – 1.500 loc.) situate la obârşiile văilor şi în zone depărtate de căile de comunicaţie (vestul şi centrul Podişului Bârladului) etc.

            După funcţiile economice, marea majoritate sunt cele cu activităţi agricole dominante, dar cu unele diferenţieri – cerealiere, cerealiere şi viticole (Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului), cerealier – pomicole (Podişul Sucevei, pe contactul Câmpiei Moldovei cu unităţile limitrofe) cerealier şi creşterea animalelor (Podişul Sucevei, Culoarul Moldovei) etc. La acestea se adaugă aşezările cu funcţie principală cea agricolă, la care cu rol complementar sunt şi unele activităţi industriale (Cacica, Sascut, Podu Turcului etc.), serviciile (în ultimul timp turismul se afirmă în satele de la contactul cu Obcina Mare, pe râurile Suceava, Moldova, pe axele mănăstireşti etc.), transport şi căi de comunicaţie (Vereşti, Leorda, Crasna, Strunga etc.).

 

ACTIVITĂŢILE ECONOMICE

 

Caractere generale

 

            Până către finele secolului XIX, economia aşezărilor din Podişului Moldovei avea un caracter net agricol. Doar în unele oraşe, existau unităţi meşteşugăreşti în care se prelucrau produse agricole (cereale, carne, piei, blănuri etc.) şi ateliere de reparaţii. La sate se produceau ţesături, dar erau şi unele ateliere de olărit, fierărit, cizmărie etc. Agricultura, care avea la bază marea proprietate, era axată pe producţia de cereale (din ce în ce mai mult solicitată pe piaţa externă) şi creşterea animalelor. Căile de comunicaţie erau nemodernizate, fiind dominant axate pe culoarele de vale şi între oraşe, târguri şi puzderia de sate.

            La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX s-au înfăptuit mai multe reforme agrare, industria a beneficiat de câteva legi protecţioniste, s-au construit câteva tronsoane de cale ferată.

            Industria era axată pe unităţi mici din ramurile alimentară (morărit, bere, carne), textilă, materiale de construcţie; după construirea căilor ferate pe Siret şi Bârlad au apărut şi ateliere de reparaţii la depourile din Iaşi şi Paşcani. Întreprinderile mai importante erau concentrate în Iaşi şi Bacău. Lipsa de resurse naturale şi orientarea celor băneşti spre Bucureşti, şi zonele cu exploatări petroliere (îndeosebi din bazinul Prahovei) şi forestiere etc. au favorizat menţinerea acestei stări a industriei în ansamblul podişului.

            În agricultură se măresc suprafeţele cultivate prin defrişări mari în regiunile deluroase joase, prin desţelenirea unor suprafeţe extinse din silvostepă. Creşte producţia cerelarieră şi a culturilor tehnice (sfeclă de zahăr, floarea–soarelui, tutun) a căror produse sunt căutate la export sau reprezentau materii prime pentru inteprinderile apărute.

            În a doua parte a secolului XX se produc schimbări de structură. Mai întâi în industrie; după război, s-au reparat, comasat unităţile mici şi s-au dezvoltat ramurile de tradiţie (alimentară, textilă, hârtie etc.). Treptat, au fost construite unităţi mari în Iaşi, Bârlad, Bacău, Roman, Suceava, Vaslui etc., în diverse ramuri – construcţii de maşini (rulmenţi, electronică, electrotehnică, maşini unelte, mecanică fină etc.), chimică (fire şi fibre sintetice, îngrăşăminte), textilă, lemn etc. şi s-au realizat unităţi mai mici şi în celelalte oraşe şi chiar în unele comune aflate pe căi de comunicaţie însemnate. Ca urmare, a crescut ponderea producţiei industriale, această ramură ajungând să devanseze agricultura. Unele subramuri s-au impus nu numai pe plan regional, dar şi la nivelul ţării (alimentară, textilă, celuloză şi hârtie, fire şi fibre sintetice, medicamente, electrotehnică etc.).

            După anul 2000 s-a înregistrat privatizarea celor mai multe unităţi industriale, desfiinţarea celor considerate ca nerentabile (îndeosebi în oraşele mici). Ca urmare, valoarea producţiei a scăzut dramatic, interprinderile anterioare au fost înlocuite cu diverse depozite, ateliere şi unităţi mici profilate pe sisteme de ansamblare sau de creare de bunuri vandabile imediat. Marile combinate au fost fie închise ca urmare a falimentării lor fie au fost divizate în fabrici mici cu un specific economic limitat. Dacă în marile oraşe au supravieţuit unele ramuri industriale dar cu profil productiv modificat, în celelalte schimbările au fost profunde, aici rămânând de bază unităţile mici din domeniul industriei alimentare, materialelor de construcţii.

            Podişul Moldovei constituie o însemnată regiune agricolă a ţării (dă peste 15 % din producţia agricolă a României). Condiţiile naturale sunt extrem de favorabile: în culoarele văilor şi în regiunile joase – culturilor cerelariere, unor plante tehnice cum ar fi sfecla de zahăr, floarea–soarelui, inul, cânepa etc., apoi pe versanţii dealurilor – viti – pomiculturii, iar în luncile marilor râuri – legumiculturii. Păşunile şi fâneţele din dealurile înalte, ca şi diversele culturi furajere au favorizat creşterea animalelor, care era ocupaţie tradiţională.

            Creşterea suprafeţei agricole s-a înfăptuit prin lucrări complexe de amenajare locală a spaţiului din luncile Siretului, Bahluiului, Bârladului etc., apoi prin terasări şi plantaţii (silvice, viti-pomicole) pe versanţii afectaţi de alunecări şi eroziune. Un loc însemnat în studiul degradărilor de teren şi a metodelor de combatere a acestora în Podişul Moldovei l-a avut staţiunea experimentală de la Perieni (Colinele Tutovei) ale cărei activităţi au fost mult diminuate după Revoluţie.

            În ultimele decenii, prin desfiinţarea unităţilor agricole de stat şi a CAP-urilor prin împroprietărirea ţăranilor şi a moştenitorilor marilor familii boiereşti, dar şi a cumpărării de terenuri întinse de către cei cu resurse financiare s-a ajuns la două situaţii nete. Pe de o parte s-a individualizat o agricultură bazată pe mica proprietate, cu producţie limitată ce are caracter de subzistenţă şi sărăcie şi care este specifică marei majorităţi a populaţiei săteşti. Procesul este dominant în judeţele Vaslui, Botoşani dar şi în celelalte sate aflate în regiuni deluroase cu relief accidentat, unde degradarea terenurilor prin alunecări, şiroire, inundaţii etc. este activă sau la care manifestarea secetelor prelungite este însoţită de distrugerea de multe ori în totalitate a producţiei agricole. Acestor gospodării le sunt caracteristice nu numai producţia limitată, dar şi cultivarea unui număr redus de soiuri de plante (frecvent porumb, grâu) la care se asociază, în funcţie de condiţiile de relief, unele petice de vie sau cu pomi fructiferi (mai ales pruni, meri, corcoduşi etc.) şi creşterea câtorva păsări, oi etc. O notă aparte în satele din apropierea oraşelor o dă practicarea culturii legumelor la nivel de loturi gospodăreşti sau în solarii. A doua situaţie s-a prefigurat treptat prin constituirea (uneori refacerea) de moşii mari. La acestea, structura producţiei agricole are caracter complex (de bază cerealier la care, în funcţie de caracteristicile oropedoclimatice, se adaugă cultura de viţă-de-vie, livezile, creşterea animalelor, legumicultura etc.), se realizează prin folosirea forţei de muncă salariate şi cu mijloace tehnice moderne.

            Structura generală a căilor de comunicaţie s-a realizat de-a lungul secolelor pe măsura apariţiei şi dezvoltării de aşezări, ea fiind, în cea mai mare măsură legată de culoarele de vale şi de contactele dintre unităţile naturale. Modernizarea ei şi impunerea câtorva artere magistrale sunt, însă, legate de secolul XX (pe Siret, Suceava, Moldova, Bistriţa, Bârlad, Câmpia Moldovei etc.). După anul 2000 a început un proces de modernizare a lor plecând de la reţeaua drumurilor naţionale. Există un program complex care vizează realizarea de autostrăzi (în lungul Siretului, pe Bârlad spre Iaşi, de legături cu Transilvania), modernizarea magistralelor feroviare şi dezvoltarea aeroporturilor.

Deci, după Revoluţie, s-au produs treptat modificări esenţiale care au vizat tipul de proprietate, ponderea în structura economiei a ramurilor acestora, distribuţia şi gradul de utilizare a forţei de muncă etc. Pe ansamblu este o economie de tip capitalist care îşi păstrează caracterul agrar industrial şi unde o bună parte din forţa de muncă rămâne nefolosită, ceea ce au facilitat pe de-o parte migrarea în străinătate pe diferite intervale de timp, iar pe de alta şomajul şi condiţii de viaţă dificile pentru numeroşi locuitori (îndeosebi în judeţele Vaslui şi Botoşani).

 

            Industria

 

            În Podişul Moldovei sunt puţine resurse de subsol şi cu valoare economică limitată. Există hidrocarburi în Culoarul Siretului, turbă la Dersca, sare la Cacica, nisip cuarţos la Miorcani şi Hudeşti, materiale de construcţie (îndeosebi balast în albiile principalelor văi). Ca urmare, necesarul de materii prime se asigură, în cea mai mare măsură, prin legături de cooperare cu unităţi aflate în Carpaţi, Subcarpaţi, DealurileTransilvaniei (sare, gaze naturale etc.).

            Necesarul de apă pentru consum şi economie este asigurat din apa râurilor (rezerve de peste 7 km3/an, dar cu fluctuaţii sezoniere şi regionale şi concentrare în marile artere Siret, Prut, Moldova), din unele pânze subterane, din lacuri amenajate în acest scop şi prin conducte tocmai din Subcarpaţi (Timişeşti pe Moldova). Potenţialul hidroenergetic este parţial valorificat pe Siret şi pe Prut.

            Agricultura şi pădurea asigură materia primă pentru ramurile industriale tradiţionale (alimentară, lemn, textilă etc.) care au o pondere însemnată în producţia industrială, alături de subramurile noi (construcţii de maşini, chimică etc.).

            Industria energetică. Se axează pe obţinerea de energie electrică în termocentralele aflate în oraşele principale (Iaşi, 200 MW) ce deţin peste 4/5 din puterea instalată, apoi unele hidrocentrale pe Prut (Stânca–Costeşti, 15 MW), Siret (Galbeni 30 MW, Bereşti 40 MW, Răcăciuni), Bistriţa (Racova, Gârleni, Bacău I şi Bacău II) însumând peste 100 MW. Exploatările de gaze naturale sunt restrânse la câteva centre în Colinele Tutovei (Găiceana, Glăvăneşti), Culoarul Siretului (Roman – Secuieni – Onişcani), la care se adaugă unele rezerve de petrol în sud (fig. 13).

            Industria metalurgică. Are unităţi în Iaşi (ţevi sudate) şi Roman (laminate tubulare şi ţevi fără sudură).

            Industria construcţiilor de maşini. Se realizează diverse utilaje (la Bacău pentru instalaţiile petroliere şi avioane, la Roman strunguri, utilaj forestier, la Iaşi utilaje pentru industria chimică, Suceava utilaje agricole, pentru industria celulozei şi hârtiei şi industria lemnului, la Botoşani pompe şi compresoare, la Paşcani – utilaj pentru C.F.R. şi scule, basculante, la Bârlad rulmenţi etc.), aparatură electronică şi electrotehnică (Iaşi, Botoşani, Paşcani), aparate de măsură şi control (Bârlad, Vaslui) etc.

 

            Fig. 13. – Podişul Moldovei

 

Industria chimică. Mai multe unităţi au fost desfiinţate (poluare excesivă) sau reprofilate. Cele existente sunt concentrate la Iaşi (fire şi fibre sintetice, medicamente, mase plastice), Bacău (îngrăşăminte), Suceava, Roman etc.

Industria materialelor de construcţii. Cele mai numeroase sunt balastierele mari (pe Moldova, Bistriţa, Siret), carierele de lut şi argilă pentru cărămizi (Roman, Iaşi, Dorohoi, Bacău), nisip cuarţos (Miorcani), gresii, calcare etc. Se produc: cărămidă (Roman, Iaşi, Bacău, Botoşani şi Vaslui), prefabricate din beton (Roman, Iaşi, Suceava, Vaslui, Bacău), lianţi (Roman, Bucecea), semicristal şi ceramică fină (Dorohoi), sticlă menaj (Fălticeni), izolatori (Botoşani).

Industria lemnului. Din podurile podişurilor înalte se exploatează lemn de fag şi stejar. Industria de prelucrare se bazează mai ales pe lemnul de răşinoase (adus din Carpaţi). Se obţin: cherestea de răşinoase (Vicovu de Jos, Cacica, Fălticeni) şi fag (Bacău, Hârlău, Ciurea), plăci aglomerate (Fălticeni, Suceava, Bacău), plăci fibrolemnoase (Suceava, Bacău), mobilă (Rădăuţi, Bacău, Iaşi) etc.

Industria celulozei şi hârtiei. Este ramură veche la Bacău (din 1885, intreprinderea „Letea”).

Industria textilă. Are tradiţie îndelungată şi numeroase subramuri. Se realizează fire şi ţesături din bumbac (Botoşani, Iaşi, Vaslui, Huşi), aţă (Suceava), vată (Bârlad), fire şi ţesături din in şi cânepă (topitorii la Dorneşti, Iţcani, Vereşti, Vaslui; filatură de in la Fălticeni, ţesătorii la Iaşi, Botoşani, Paşcani), mătase artificială (Iaşi), stofe fine de lână (Bacău), tricotaje (din bumbac la Iaşi, Suceava, Siret etc., mătase, lână, fire sintetice la Rădăuţi, Roman, Paşcani; ciorapi la Huşi etc.), confecţii etc.

Industria alimentară. Constituie nu numai o ramură de tradiţie, dar ocupă un loc însemnat în economia podişului, valorificând produsele agricole. Sunt mari abatoare de carne la Suceava şi Bacău. Se obţin ulei vegetal la Iaşi, Vaslui, Bârlad, produse lactate la Suceava, Iaşi, Botoşani, Bacău; zahăr la Roman, Sascut, Bucecea, Paşcani; există centre de vinificaţie recunoscute la Cotnari, Huşi, Tg.Bujor etc. Se mai produc: bere (Suceava, Iaşi, Bacău), tutun (Iaşi, Bârlad) etc.

 

Agricultura

 

A fost şi este ramura economică de bază, întrucât condiţiile de relief şi pedoclimatice favorizează culturile agricole, dar şi zootehnia.

Aproape 2/3 din suprafaţa podişului este teren arabil. În rest sunt păduri (cca 13 %), păşuni şi fâneţe, 15% (fig.14.).

Culturile principale sunt: cerealele (4/5 din arabil) preponderent porumb (în centru şi sud), grâu, secară, orz şi ovăz (numai în Podişul Sucevei), plante oleaginoase (floarea–soarelui în Câmpia Moldovei şi în sud; soia, in pentru ulei etc.), plante textile, inul îndeosebi în Podişul Sucevei şi cânepa în culoarele văilor Siret, Moldova, Bârlad, cartofii (suprafeţe mari în Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret, Moldova etc.), sfecla de zahăr (Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret şi Moldova unde sunt şi fabricile de zahăr), tutun (în centru şi sud).

Pomicultura şi viticultura sunt ocupaţii tradiţionale. Există livezi de meri (Podişul Sucevei la Fălticeni, Rădăşeni), meri şi cireşi (Dealul Mare – Hârlău – Cotnari), meri, cireşi, vişini (în jurul Iaşiului), pruni, cireşi, vişini, meri (la sud-est de Iaşi – la Răducăneni – Moşna – Bohotin).

Cele mai întinse suprafeţe cu vii şi care sunt renumite prin vinurile obţinute se desfăşoară pe versanţii cu expunere estică şi sudică de la Cotnari, Coasta Iaşiului, Răducăneni – Bohotin – Huşi, Dealurile Bujorului.

Creşterea animalelor. Are la  bază suprafeţele întinse de păşuni, fâneţe, culturi furajere, furaje concentrate etc. Bovinele au o răspândire mai mare în jumătatea nordică a podişului (în Podişul Sucevei – rasele Pinzgau şi Siementhal, Câmpia Moldovei – Sura de stepă). Ovinele se cresc peste tot în cadrul podişului dar au o densitate peste media pe ţară între Prut şi Siret (ţurcana în nord şi centru, spanca şi merinosul în sud, karakul în Câmpia Moldovei). Porcinele au frecvenţă mai mare în regiunile unde se cultivă cartofi şi porumb.

 

Căile de comunicaţie şi transporturile

 

Transporturile feroviare. Se realizează pe cca 1.180 km cale ferată ce aparţin la 2 magistrale (Adjud – Vicşani şi Tecuci – Iaşi – Botoşani) unite prin patru legături judeţene. Din acestea, pornesc spre Carpaţi şi alte regiuni 12 trasee secundare. Prin trei puncte (Vicşani, Ungheni, Fălciu) se face racordul cu reţeaua feroviară din Republica Moldova şi Ucraina. Densitatea reţelei feroviare este de 5,3 km/100 km2 (mai mare decât media pe ţară).

Transporturile rutiere. Se realizează pe o reţea de drumuri cu grad de modernizare variat. Cele mai însemnate artere urmăresc culoarele văilor mari (Siret, Moldova, Prut, Bârlad, Bistriţa, Jijia). Pe ansamblu, densitatea reţelei rutiere este de 38 km/100 km2. Prin drumurile modernizate se asigură în mai multe puncte legături cu Republica Moldova şi Ucraina sau treceri spre Transilvania şi judeţele din sud. Facilitează traficul de călători şi transportul de mărfuri şi materie primă pe distanţe scurte. Principalele noduri rutiere sunt: Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad etc., iar ca puncte de trecere spre Ucraina – Siret şi spre Moldova – Stânca, Secueni, Ungheni, Albiţa, Oancea etc.

Transporturile aeriene. Dispun de trei aeroporturi (Iaşi, Suceava, Bacău) cu legături zilnice cu Bucureştiul. Vara sunt şi curse directe Suceava – Constanţa.

Transporturile prin conducte. Se transportă gaze naturale din Transilvania (magistrala de pe Trotuş care se ramifică spre Suceava, Botoşani, Iaşi, Vaslui), iar apă din lunca Moldovei (Timişeşti – Iaşi).

Există o reţea electrică cu linii de înaltă tensiune (110 KV, 220 KV, 440 KV) ce leagă centrele electrice din regiune cu cele din afară şi care asigură necesarul de energie pentru industrie şi consumul casnic.

 

Potenţialul turistic

 

Podişul Moldovei se încadrează în Provincia turistică Moldova care dispune nu numai de un valoros potenţial turistic natural şi social-istoric, dar şi de un bogat echipament (capacităţi de cazare, reţea de drumuri, unităţi de servire etc.).

Cel mai important centru turistic din Podişul Sucevei este municipiul Suceava (fostă capitală a Moldovei în secolele XIV – XVI, ruinele cetăţii medievale lângă care se află monumentul lui Ştefan cel Mare, muzeul satului bucovinean şi parcul dendrologic, mai multe biserici ctitorii ale voievozilor Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, parcul Arini şi un muzeu cu valoroase exponate de istorie, artă, ştiinţele naturii etc.). Spre nord-vest sunt: Mânăstirea Dragomirna (sec. XVII), bisericile Pătrăuţi (sec. XV), Arbore (sec. XVI), Solca (sec. XVII), Rădăuţi (sec. XIV), Siret (sec. XIV – XV). Se adaugă staţiunea climaterică Solca, centrul de ceramică neagră de la Marginea, herghelia de la Rădăuţi. La sud de Suceava se află rezervaţia floristică Bosanci–Ponoare, casa memorială şi muzeul Ciprian Porumbescu, oraşul Fălticeni, mănăstirea Probota ctitorie a lui Petru Rareş.

În Culoarul Siretului se află oraşul Roman (fragmente din fosta cetate din sec. XIV), la confluenţa cu Bistriţa – municipiul Bacău (biserica Precista din sec. XVI, casa memorială George Bacovia, edificii din secolele XIX – XX).

Cel mai important centru turistic din Câmpia Moldovei (şi din întreg podişul) este municipiul Iaşi, capitală a Moldovei în secolele XVI – XIX. Aici există numeroase clădiri şi monumente cu valoare istorică şi ahitectonică din secolele XV – XX (fragmente din zidurile Curţii Domneşti, biserica Sf. Nicolae Domnesc, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, biserici şi mânăstiri renumite, precum Galata a lui Petru Şchiopul, Trei Ierarhi şi Golia ridicate de Vasile Lupu, Cetăţuia – ctitorie a lui Duca Vodă, palate din secolele XIX şi XX, cel mai mare şi mai renumit fiind Palatul Culturii, instalaţiile balneare de la Nicolina, Parcul Copou, Grădina Botanică – cea mai mare din ţară, case memorilale precum „bojdeuca” lui Creangă, numeroase statui de voievozi şi oameni de cultură şi ştiinţă etc.). În vecinătate sunt mai multe lacuri de agrement (Ciric), rezervaţii naturale (Valea lui David, Repedea).

În vestul Câmpiei Moldovei sunt mai multe obiective turistice. La Ruginoasa, există muzeul memorial „Al.I.Cuza”, la Cucuteni un muzeu al culturi neolitice, la Hârlău ctitorii ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, la Cotnari o întinsă podgorie renumită încă din sec. XV, în municipiul Botoşani sunt biserici din sec. XVI, casa memorială „N.Iorga”, la Ipoteşti se află Complexul memorial a lui Mihai Eminescu, în Dorohoi există o ctitorie a lui Ştefan cel Mare, o biserică din lemn din sec. XVIII şi muzeul memorial „George Enescu”.

În sudul Podişului Moldovei, obiectivele turistice mai însemnate sunt dispersate în câteva localităţi, majoritatea în lungul Bârladului. Astfel, în Vaslui există o ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi monumentul voievodului; în apropiere de Podu Înalt se află un monument ridicat în amintirea victoriei acestuia asupra oştii otomane la 1476. În Bârlad, alături de câteva monumente religioase din secolele XVI – XVII există un parc renumit şi edificii din secolele XIX – XX iar la Huşi, cunoscut încă din timpul lui Ştefan cel Mare pentru podgoriile sale, sunt o vinotecă de ordin naţional şi edificii din secolele XV – XIX. Fig. 14.

Pagină actualizată la 24 Februarie 2014.