Geografie fizica generala, cursul 1

Partea 1                               

OBIECTUL, ISTORICUL, METODELE ŞI LEGILE  GEOGRAFIEI, SISTEME DE UNITĂŢI GEOGRAFICE                   

 

1. DENUMIRE. DEFINŢIE. PRIMELE DIVIZĂRI

 

            Orice ştiinţă este definită de cel puţin patru cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe legi proprii şi să dispună de metode proprii de investigaţie. Până la definirea clară a unei ştiinţe trece un timp îndelungat, perioadă în care se acumulează un volum mare de informaţie, se introduc noţiuni, se stabilesc corelaţii cu domenii apropiate. De multe ori, chiar sensul iniţial al denumirii ştiinţei respective se modifică mult. Această situaţie este valabilă şi pentru Geografie.

 

1.1. ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU – EPOCI DE PLĂMĂDIRE A GEOGRAFIEI

- În Antichitatea Greacă s-au manifestat două direcţii: una axată pe descrierea unor regiuni, numită chorografie, iar alta, bazată pe relaţii matematice, fizice şi astronomice, avea ca obiect de studiu Pământul luat ca întreg şi analizat, în principal, ca formă, dimensiuni, alcătuire etc şi căreia Eratostene i-a zis Geografie. Între marile opere ale antichităţii se impun „Geografiile” lui Strabon (63 î.H. – 19 d.Hr.) şi Ptolemeu (cca 168 – 90 î. Hr.). Acesta realizează cele mai bune hărţi ale Perioadei Antice, el aducând primele contribuţii de cartografie şi geografie generală.

            - Descrieri geografice având mai mult sau mai puţin caracter practic sunt specifice, de asemenea, Antichităţii Romane, iar în perioada timpurie a Evului Mediu (sec. IX – XII), oamenilor de cultură arabi. Cei mai cunocuţi călători arabi au fost Ibn Vaheb (care a descris elemente ale biosferei realizând o corelaţie cu tipul de climă şi a sesizat frecvenţa ciclonilor la schimbarea musonului); Ibn Kordabeh (care menţionează existenţa principalelor drumuri comerciale); Ibn Fozlan, Ibn Hauc, Mas’sudi, Idrisi (realizează o serie de hărţi şi descrie ţinuturi noi, fiind numit „Ptolemeu arab”), Ibn Batutah (a descris o serie de ţinuturi noi, mai ales în lungul Nilului dar şi în Dobrogea).

            Până la epoca marilor descoperiri geografice (secolele XV – XVII), accentul se punea pe cunoaşterea Pământului, în special, pe regiunile locuite. Sunt descrieri în care, pe lângă elementele cadrului natural, apar observaţii privind popoarele ce locuiau diferite teritorii, denumiri de ţară, date cu conţinut economic (resurse, schimburi comerciale). Termenul de „Geografie” nu a fost utilizat în acestă perioadă, cu toate că au existat numeroase lucrări cu astfel de subiect, mai ales în ceea ce numim astăzi Geografia regională.

            Sebastian Münster (german, sec. 16) a strâns şi a coordonat material cartografic pentru identificarea popoarelor pe hartă. A fost profesor de geografie la Basel şi a lăsat posterităţii două lucrări importante Cosmografia şi Geografia universală (1542). El poate fi considerat întemeietorul geografiei descriptiv – sistemice.

            Mercator (german, sec. 16) s-a specializat în domeniul astronomiei, cartografiei şi cosmografiei. În 1578 publică primul atlas de hărţi geografice, ediţia ulterioară fiind în 1594, când întrebuinţează un sistem modern de coordonate geografice şi de reprezentări pe baza unei proiecţii noi, cilindrice. El poate fi considerat creator de şcoală cartografică.

            - Epoca marilor descoperiri geografice a însemnat începutul Renaşterii Geografiei, a acumulării unui fond imens de date, epocă ce a pregătit schimbări esenţiale în gândirea geografică şi în definirea obiectului Geografiei, ce vor fi introduse în secolele XVIII – XIX. S-au realizat explorări şi descrieri ale unor regiuni necunoscute, explicaţii pentru diferite procese naturale ceea ce a dus, pe de o parte, la stabilirea de corelaţii între elementele cadrului natural, om şi activităţile sale, iar pe de altă parte, la formularea unor legi naturale ce le determină. Se realizează hărţi care constituiau grafii ale feţei Pământului, adică descrieri ale naturii prin semne şi areale.

 

 

1.2. STATORNICIREA DENUMIRII, REALIZAREA UNEI DEFINIŢII ŞI PRIMELE SUBDIVIZIUNI ALE GEOGRAFIEI

În secolele XVIII – XIX s-a putut ajunge la studii geografice şi la îmbogăţirea vocabularului prin introducerea şi explicarea de noţiuni geografice.

            Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva personalităţi: B. Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la Blache.

 

1.2.1. Denumire şi definiţie

• Halley în 1686 este primul care desenează o hartă a vânturilor pe Glob şi care explică formarea alizeelor.

• Varenius (1622 – 1650) în Geographia generalis (1650) pune bazele Geografiei fizice, menţionând că hidrosfera este un înveliş terestru. Anterior, Aristotel exprimase aceaşi idee privind atmosfera.Varenius a intuit de existenţa litosferei, când admitea că Pământul prezintă o serie de excavaţii, unele umplute cu foc şi altele cu apă. Deşi biosfera este ignorată în lucrarea sa, totuşi vegetaţiei îi dedică o pagină.

            • Alexander von Humboldt (1769 – 1859), naturalist şi mare călător, fondator al geografiei ca ştiinţă. La bază au stat cercetări realizate în America de Sud (1799 – 1804) concretizate în lucrarea "Călătorie în regiunile echinocţiale ale Noului Continent" care însumează 30 de volume, apoi în Rusia (Altai, Ural, Siberia). În lucrarea „Cosmos”, extrapola Geografia la un Weltkunde, la o ştiinţă a lumii, a Universului, în care Pământul este doar o componentă; este o ştiinţă fizică, care studiază legăturile dintre fenomenele de pe faţa Pământului, dezvoltarea interdependentă şi repartiţia lor pe Terra. Pentru prima dată sunt diferenţiate etajele de vegetaţie şi introduce noţiunea de izotermă. Humboldt arată că “un scop al geografiei este cunoaşterea unităţii în pluritate (se prefigurează astfel noțiunea de sistem), studierea legilor generale şi a legăturilor interne ale fenomenelor telurice”. De asemenea, a relevat rolul observaţiei ca metodă în cercetarea geografică şi a elaborat câteva principii din care două sunt esenţiale: cauzalitatea (orice fenomen nu poate fi înţeles în sine dacă nu-i sunt căutate cauzele care l-a generat şi consecinţele producerii sale), al geografiei comparate (orice fenomen trebuie privit şi în comparaţie cu fenomene similare din alte regiuni); principiul evoluţionist (natura este în continuă transformare, dezvoltare, astfel că "prezentul nu poate fi separat de trecut, ele interferându-se în imaginea naturii telurice").

 

•F. von Richtofen (1833 – 1905) a fost profesor la Universitatea din Berlin, a realizat multe expediţii geografice (Persia, Asia de Est, California, China etc.). În cursul de Geografie din 1883, dă o definiţie mult mai completă: “Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. După el, Geografia trebuie să studieze "suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după aceleaşi puncte de vedere", adică în raport cu natura înconjurătoare.

            F. von Richtofen este printre primii oameni de ştiinţă care dă răspunsuri la cerinţele formulate la începutul cursului nostru:

            - Geografia este o ştiinţă

-          obiectul de studiu al G. este faţa Pământului cu ceea ce există pe ea;

-          studiază cauzal relaţiile complexe dintre suprafaţa terestră solidă, atmosferă, hidrosferă, înveliş vegetal, faună, relaţiile omului cu natura înconjurătoare.

            Pentru a face o distincţie faţă de Geologie, F.von. Richtofen arată că aceasta din urmă analizează suprafaţa terestră ca rezultat al unor procese din trecut, pe când Geografia o analizează ca sistem actual.

 

1.2.2 Individualizarea unor ramuri ale Geografiei

G. Fournier (1648), care descrie Oceanul Planetar şi B. Varenius (1622 – 1650) în Geographia generalis (1650) pun bazele hidrologiei. Al. von Humboldt evidenţiază existenţa învelişului biotic, pe care Eduard Suess l-a denumit biosferă. În 1854, K. Neumann introduce noţiunea de geomorfologie pentru ştiinţa care se ocupă cu studiul reliefului planetar, înlocuind denumirea mai veche de fisiografie. Prezenţa solului ca înveliş geografic este sesizată de V.V. Dokuceaev, care arată că acest înveliş apare tocmai prin interacţiunea dintre factorii fito – climatici.

Spre sfârşitul secolului XIX, Friedrich Ratzel (1844 – 1904) întemeiază geografia umană (antropogeografia) şi tot el pune bazele geopoliticii, iar Paul Vidal de la Blache (1900) vorbeşte de geografia umană şi raporturile cu geografia vieţii. Prin apariţia acestor discipline şi aprofundarea unor părţi ale Geografiei încep să fie luate în discuţie şi alte diviziuni ale acesteia precum: Geografie generală (în care se urmăresc diferitele componente şi raporturi dintre ele la nivel planetar); Geografie regională (care implică descrieri şi analize ale unor regiuni ale Pământului); Geografie fizică (în care se urmăreşte, în general, dar prin exemplificări regionale, interferenţa dintre cele patru învelişuri – relief, apă, aer, vieţuitoare); Geografie umană (antropogeografie, care are în vedere omul şi activitatea sa în raport cu condiţiile de mediu).

 

1.3. Secolul XX

Sub raport teoretic, semnificative sunt câteva preocupări însoţite de rezultate însemnate:

- stabilirea unei definiţii a Geografiei cât mai cuprinzătoare;

- delimitarea obiectului de studiu faţă de alte ştiinţe şi în primul rând față de ştiinţele apropiate, de contact, respectiv Biologia, Geologia, Sociologia;

- stabilirea denumirii şi limitelor obiectului de studiu ale Geografiei;

- diferenţierea majorităţii ştiinţelor geografice;

De-a lungul anilor, s-au dat Geografiei mai multe definiţii, încercându-se precizări asupra obiectului de studiu, asupra limitelor acestuia în sistemul ştiinţelor şi asupra metodelor specifice de investigaţie.

Una din definiţiile cele mai complete, dată în perioada interbelică, aparţine lui Simion Mehedinţi (1869 – 1962), creatorul geografiei moderne în România, care în "Terra" arată că “Geografia este ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare, atât din punct de vedere static, cât şi din punct de vedere dinamic”.

Deci, după Simion Mehedinţi, Geografia are ca obiect de studiu masele celor patru învelişuri, care constituie "totul geografic", care ar reprezenta un sistem alcătuit din patru învelişuri (litosfera, apele, aerul, vieţuitoarele), între care există legături, relaţii de cauzalitate şi ierarhizare; Geografia nu se rezumă doar la descrierea lor ci, în primul rând, analizează complex tot ceea ce rezultă din conexiunile dintre aceste componente, nu staţionar, ci în continuă evoluţie. Sistemul nu exclude omul şi activităţile sale (Omul este “o părticică  între celelalte, care compun totul geografic. Omul, locuitor al întregului Pământ şi unul dintre agenţii cei mai activi în modificarea sferelor şi, prin urmare, ca unul din factorii geografici de căpetenie, trebuie analizat ca atare în geografie”).

În 1986, Grigore Posea dă două definiţii Geografiei:

1. „Geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru ca un sistem dinamic şi unitar (Geografia generală), dar şi diversificat local şi regional (Geografia regională)”… “Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), având ca obiect specific de studiu mediul geografic în varietatea, complexitatea lui locală şi regională, dar şi unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi transformării lui de către om”

2. „Geografia abordează fenomenele de la suprafaţa Pământului în interdependenţa lor teritorială şi temporală, la nivel planetar (Geografie generală) sau la nivel continental, zonal, regional şi local (Geografie regională) şi totodată în sens cauzal."

 

Alte definiții, sec. 20:

  • A. Hettner – Geografia este ştiinţa corologică a Pământului sau ştiinţa arealelor şi locurilor terestre în termenii deosebirilor locale şi a relaţiilor lor spaţiale. Scopul.......este cunoaşterea caracterului regiunilor şi a locurilor şi a interrelaţiilor dintre diferitele medii ale realităţii.....înţegerea suprafeţei Pământului, prin actuala sa organizare în continente, în regiuni mai extinse sau mai restrânse şi locuri, ca un întreg (1921).
  • Vintilă Mihăilescu – Geografia studiază complexul planetar sau regional ca întreg, rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer, apă, uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi exterioare învelişului geosferic (Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă, 1945).
  • H. Baulig − Geografia este o manieră de a considera lucrurile, fiinţele, fenomenele în raportul lor cu Pământul (1948).
  • Vintilă Mihăilescu – În cazul geografiei, acest obiect este, şi trebuie să o afirmăm categoric, întregul teritorial, de la localitate la planetă (1968).
  • George Vâlsan – Se spune, cu o definiţie generală scoasă chiar din numele ei, că geografia e descrierea pământului. Dar aceasta e numai o generalitate foarte largă. Geografia nu e numai descriere şi nici numai strict a Pământului. Ea descrie în felul ei, dar şi explică şi uneori scoate constatări generale. Apoi ea nu are în vedere numai Pământul şi îndeosebi suprafaţa sa, cu toate că în primul rând de la ea porneşte, ci şi toate relaţiile complexe care se stabilesc în legătură cu acest Pământ. De la situaţia şi fenomenele cosmice care-l influenţează până la pulsaţia internă a însuși mediului terestru, trecând prin puterile aeriene ale apelor, care se luptă şi ele cu Pământul, până la învelişul de viaţă al acestui Pământ, până la răspândirea omenească pe suprafaţa lui, geografia caută să-şi dea seama de toată drama cu atâtea personaje, fiecare deosebit  caracterizată, dramă care se petrece pe această scenă foarte vastă dar unică: faţa Globului Pământesc (Conştiinţă naţională şi geografie, Opere alese, Edit. Ştiinţifică, 1971).
  • Petre Coteţ – Faţă de celelalte ştiinţe ale pământului, geografia se distinge prin faptul că obiectul ei de studiu îl constituie rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om, care se numeşte geosferă şi de care nu se ocupă nici o altă ştiinţă a Terrei. Învelişul geosferic sau terestru constituie un mecanism bine organizat, cu structură şi legi proprii, caracterizat prin diferenţierea progresivă a elementelor componente, dar şi prin integralitatea lui. Orice dereglare a caestui mecanism duce la perturbări în mersul general al fenomenelor terestre şi generează diverse stări de dezechilibru (Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie, Edit. Didactică şi pedagogică, 1976).
  • G. W. Moore – Geografia este ştiinţa care descrie suprafaţa terestră, proprietăţile sale fizice, clima, economia, oamenii (Dictionary of Geography, 1977).
  • Al. Savu – Geografia a devenit succesiv, mai întâi o ştiinţă explicativă, pentru toate legăturile de cauzalitate dintre fenomenele geografice şi apoi tocmai pentru că s-a antrenat în rezolvarea unor probleme cu care se confruntă omenirea a devenit o ştiinţă de perspectivă (1980).
  • Victor Tufescu − Geografia este considerată o ştiinţă a relaţiilor dintre geosfere, antroposfera fiind şi ea o geosferă (1990).
  • Dictionary of Geography – Geografia este studiul suprafeţei terestre, incluzând toate formele de relief, formarea lor şi procesele asociate care sunt cuprinse în geografia fizică. Sunt acoperite şi alte aspecte din climatologie, topografie şi oceanografie. Geografia umană include populaţia şi distribuţia lor, aspecte privind geografia socială şi culturală, repartiţia şi exploatarea resurselor naturale (Geddes &  Grosset, 1997).
  • Carrara – Geografia este ştiinţa care studiază interconexiunile care există între sferele terestre dar şi activităţile omului în raport direct cu aceste sfere (Geografie fizică, 1997).
  • D. Thomas, A. Goudie – Geografia fizică este descrierea Pământului, mării, aerului, plantelor şi animalelor, distribuţia acestora şi cauza acestei distribuţii...... omul, însuşi poate fi văzut ca locuitor al Terrei cu lucrurile pe care el le creează şi prin acţiunea şi influenţa sa (The Dictionary of Phisical Geography, 2006).

 

 

 

 

2. OBIECTUL GEOGRAFIEI – DENUMIRE ŞI DEFINIRE

 

2.1. DENUMIREA OBIECTULUI GEOGRAFIEI

Până în sec. XIX a fost omis, întrucât era greu de numit „ceva"care constituia o sinteză de preocupări. În sec. XIX i s-a spus mediu geografic (È. Reclus, 1876), înveliş geografic (I. P. Braunov, 1910), înveliş teritorial, înveliş terestru, înveliş geosferic (G. Vâlsan), iar în ultimele decenii se tinde spre geosistem, înveliş landşaftic, mediu înconjurător etc. Se pune întrebarea de ce există această dificultate. Răspunsul este legat de faptul că dacă pentru fiecare subramură a Geografiei sistemul care este analizat putea fi urmărit lesnicios întrucât constituie forme ale materiei "vizibile" (relieful pentru Geomorfologie, apa pentru Hidrologie, solul pentru Pedogeografie, gheţarii pentru Glaciologie etc.), pentru ştiinţa care le include pe toate acestea – Geografia – obiectul de studiu este greu de intuit la prima vedere. De aceea se impune pentru început cunoaşterea sferei de cuprindere a fiecăruia dintre termenii introduşi în literatură pentru denumirea acestui sistem complex, întrucât există diferenţe sensibile.

− Mediu geografic constituie noţiunea cu sfera cea mai largă, un sistem în care se regăsesc cele şase componente (relief, apă, aer, sol, vieţuitoare şi societatea umană) cuprinse într-un angrenaj de legături structurale şi funcţionale ce au caracter dinamic şi evolutiv.

Se poate vorbi de:

- Mediul geografic global, la scara întregii planete, care alcătuieşte un înveliş specific (Înveliş geografic) cu baza în litosferă, la diferite adâncimi (unde există şi energii generatoare de relief), şi cu partea superioară în stratosferă, la nivelul stratului de ozon. Individualizarea acestuia a început, în urmă cu circa un miliard de ani; ulterior a evoluat prin apariţia vieţii ce a condiţionat dezvoltarea solurilor şi mai târziu, apariţia omului şi a societăţii umane. El se divide în medii cu caracter regional cu întinderi diferite.

            O situaţie aparte prezintă în cadrul mediului geografic global, mediile de la nivelul componentelor (exemplu: în hidrosferă – mediul lacustru, m. glaciar, m. oceanic etc.), care se ierarhizează după gradul de complexitate a relaţiilor dintre elementele lor. Fiecare dintre aceste medii include un anumit ansamblu de relaţii cu elementele din celelalte medii cu care intră în contact.

 

Concluzie: Mediul geografic constituie obiectul de studiu al geografiei urmărit fie la scară globală, fie regională sau locală.

 

            • Până când omul a început să se afirme pe plan social, se putea vorbi de concordanţa între sfera noţiunii de mediu geografic şi aceea de mediu natural. Acesta din urmă implică cele cinci componente fundamentale (relief, ape, climă, vieţuitoare, soluri) cu tot ansamblul lor de legături.

            • În ultimele milenii şi mai ales de câteva secole, dezvoltarea societăţii umane a impus un ansamblu de relaţii noi în sistemul mediului geografic, format, pe de o parte, din relaţii sociale, economice, culturale, caracteristice sistemului nou apărut, iar pe de altă parte, din legăturile între acestea şi elementele mediului natural căruia i-a influenţat evoluţia. Ca urmare, mediile naturale au rămas tot mai restrânse ca areal, astfel încât în prezent doar suprafeţele acoperite de marii gheţari continentali, etajele alpine din munţii foarte înalţi, interiorul deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale sau temperate (taigaua), mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate regiuni naturale, în care amprenta prezenţei umane este redusă. În regiunile temperate, subpolare, mediteraneene, tropical – umede, în fâşiile litorale, mediul natural a fost puternic modificat de societatea umană. Vegetaţia umană a fost înlocuită pe întinderi semnificative cu diverse culturi, s-au realizat aşezări cu grad de complexitate variat, de la sat la metropolă, s-au impus areale cu extracţii de minereuri, combustibili, materiale de construcţie, s-au dezvoltat reţele de căi de comunicaţie. În aceste regiuni care reunesc concentrările cele mai mari de populaţie, aşezări şi activităţi economice, au apărut şi s-au amplificat două categorii de medii: antropizate şi antropice.

− Mediile antropizate se referă la spaţii naturale care suferă unele modificări în urma dezvoltării de aşezări mici (sate) cu un număr redus de locuitori şi cu activităţi economice limitate.           Structura mediului natural se păstrează în mare măsură, omul şi activităţile sale fiind doar încorporate. Se constituie, în fapt, o îmbinare între natural şi antropic, în care raportul se menţine în favoarea celui dintâi (satele din munţi, dealuri înalte şi podişuri), situaţii similare există în deltele fluviilor, în culoarele de vale cu zăvoaie şi bălţi.

− Mediile antropice reprezintă un stadiu avansat al implicării omului în modificarea mediului natural; rezultă sisteme noi, în care se impun construcţiile administrative, economice, culturale, locuinţele, reţeaua de străzi asfaltate şi pietruite, diversele instalaţii; vegetaţia spontană este în cea mai mare măsură înlăturată, iar în spaţiile verzi domină speciile de arbori, arbuşti şi alte plante puse de om. Aşadar un mediu schimbat, în raport cu necesităţile societăţii în care se include, cu ranguri diferite, mediul urban, mediul rural, medii de culturi agricole şi medii industriale.

• Cei trei termeni (mediul natural, mediul antropizat, mediul antropic) se regăsesc în sfera noţiunii de mediu înconjurător, foarte mult utilizat în ultimile decenii (nu numai de către geografi, dar şi de alţi specialişti), cu sensul de spaţiu geografic în care, în sistemul celor şase componente, omul este componentul principal, elementele naturale întrepătrunzându-se cu cele construite şi modificate de el. Este un sistem în care se încadrează trei medii distincte: abiotic (apă, aer, relief, sol), biotic (vieţuitoarele) şi antropic (omul cu activităţile sale).

• În literatura străină sinonimul acestui termen este environement, cu semnificaţia de regiune în care există un ansamblu de condiţii fizice, chimice, biologice care asigură viaţa unei populaţii.

 

3. ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC – SISTEM GLOBAL

 

            3.1. LIMITELE SISTEMULUI GEOGRAFIC

            Învelişul geografic se desfăşoară de la adâncimi diferite în cadrul litosferei şi până în partea inferioară a stratosferei.

 

3.1.1. Limita superioară

Limita superioară a Învelişului Geografic este plasată, de unii geografi, la nivelul superior al troposferei, la o înălţime medie de cca 10 – 15 km, acest lucru fiind motivat de:

• până la acest nivel este concentrată cea mai mare parte a masei atmosferei (peste 90%);

• în acest spaţiu se produc fenomenele din atmosferă care au implicaţii importante în desfăşurarea spaţială şi temporală a elementelor şi proceselor din celelalte geosfere;

• până la acest nivel se face simţită influenţa suprafeţei active (uscat, apă) în dezvoltarea proceselor care au loc în atmosferă, indeosebi cele calorice, cu reflectarea în cele dinamice, locale sau regionale);

• viaţa este concentrată la contactul cu celelalte geosfere; totuşi, cam până la acest nivel, ajung şi multe din formele elementare de viaţă (bacterii) care sunt antrenate de mişcarea ascendentă a maselor de aer.

            După alte păreri, limita superioară se plasează la 20 – 25 km, acolo unde se află cantonată cea mai mare parte a ozonului din atmosferă, mai precis în stratosfera inferioară;

 

3.1.2. Limita inferioară

Limita inferioară este, de asemenea, disputată, existând păreri foarte diferite:

• la 500 – 800 m, pentru că în acest spaţiu se simte cel mai intens interferenţa geosferelor (apă, aer, vieţuitoare, acţiunea omului);

• la 4 – 5 km pe uscat şi până la 11 km pe fundul oceanelor, dacă se ţine cont de răspândirea vieţuitoarelor;

• la 10 km, întrucât până aici se întâlnesc preponderent roci sedimentare, care au rezultat din interferenţa unor procese ce au loc la contactul învelişurilor;

• la 100 – 120 km, incluzând şi partea superioară a mantalei (astenosfera), deoarece deplasarea materiei topite de aici produce modificări însemnate în celelalte învelişuri exterioare ei (crează relief, introduce în atmosferă gaze, vapori de apă etc.)

Deci limitele Învelişului Geografic, în sens larg, sunt legate de stratosfera inferioară şi de baza reliefosferei.

 

3.2. ALCĂTUIREA ŞI STRUCTURA SISTEMULUI GEOGRAFIC

            - În componenţa sa, sistemul geografic are mai multe învelişuri. În bază se află sfera reliefului (reliefosfera, morfosfera, geomorfosfera etc.), iar peste aceasta încă cinci care se interferează – hidrosfera, climatosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera. Ele au grosimi variate, s-au individualizat în momente diferite ale evoluţiei Pământului şi au suferit modificări importante în alcătuire, structură, în urma raporturilor de reciprocitate care s-au stabilit evolutiv între ele.

           

4. LOCUL GEOGRAFIEI FIZICE ÎN CADRUL SISTEMULUI GLOBAL GEOGRAFIC.

 

            În cadrul Geografiei, al cărei obiect de studiu se constituie ca un sistem cu un nivel complex de organizare şi funcţionare, s-au individualizat numeroase domenii şi direcţii.

            Începând din secolul XVIII, dar accentuat din secolul XX, mulţi geografi separă Geografia fizică ca o ramură distinctă ce s-ar axa pe studiul mediului natural; alături de ea ar fi o Geografie umană, ce ar avea în vedere fenomene, procese de ordin social; prima, are la bază legile ce acţionează în natură, iar cealaltă – legile sociale. Sunt şi geografi (în ţara noastră Vintilă Mihăilescu) care au negat această împărţire, considerând că Geografia este unică, indivizibilă.

            Geografia fizică, la nivel global, este o parte a Geografiei care are ca obiect de studiu un înveliş specific (Învelişul natural geografic), ce include părţi din litosferă şi atmosferă, apoi hidrosfera, pedosfera şi biosfera. Ea îi stabileşte limitele, alcătuirea, structura, caracteristicile, legile care-i determină funcţionarea, interacţiunea dintre componenţi, evoluţia şi diferenţierile spaţiale, dar şi raporturile cu ceea ce a rezultat din prezenţa şi activităţile omului.

            Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se face de către Geografia fizică generală. Realizarea aceluiaşi lucru la nivel de continent, lanţ montan, câmpie, deci pe un fragment, se face de către Geografia fizică regională.

            Învelişul natural geografic este alcătuit din cinci componente ce constituie subsisteme bine definite (climatosistem, hidrosistem, morfosistem etc.). Fiecare dintre acestea constituie obiectul de studiu al unei ramuri a Geografiei fizice: Climatologie, Hidrologie, Geomorfologie, Pedogeografie, Biogeografie.

            În concepţia modernă, mediul fizic nu mai poate fi separat de cel uman. Omul, prin activitatea sa, s-a implicat direct tot mai mult în mediul geografic, încât spaţiile în care acesta nu şi-a făcută marcată prezenţa sunt tot mai restrânse. Indirect, prin însumarea la nivel global a rezultatelor produse regional se ajunge la efecte cu consecinţe deosebit de grave la scară tot mai mare (deşertificarea, încălzirea globală etc.). Dacă până în secolul XX presiunea umană asupra mediului natural era legată doar de calitatea omului de consumator cu mici modificări la scară regională în structura acestuia, ulterior, odată cu creşterea rapidă a populaţiei Globului, cu amplificarea nevoilor sociale (au condus la extinderea terenurilor cultivate, a aşezărilor, a complexelor industriale, căilor de comunicaţii, exploatarea sălbatică a resurselor minerale şi a materialleor de construcţii în detrimentul mediului natural), cu eliminarea necontrolată de poluanţi (efecte locale dar prin cumulare regională şi planetară au împietat dezvoltarea normală a relaţiilor de mediu) s-a ajuns la modificări de multe ori esenţiale în organizarea şi funcţionarea mediilor regionale, încât autoreglarea a fost depăşită, ceea ce a condus la dezechilibre la scări diferite. Toate acestea fac ca în sfera analizelor fizico – geografice să capete un loc distinct câteva cerinţe – mediul fizic să fie corelat cu nevoile societăţii, care să nu conducă la degradarea sa; o gândire ecologică bazată pe planificarea controlată a consumurilor, folosirea unor tehnologii nepoluante; valorificarea corectă a spaţiului şi a resurselor. De aici, o apropiere tot mai realistă între cele două domenii (fizic şi uman) ale Geografiei, care formează astfel un sistem unitar.

 

 

5. METODE DE STUDIU FOLOSITE ÎN GEOGRAFIE

 

            Complexitatea obiectului de studiu al Geografiei, legăturile diverse cu alte ştiinţe şi, în primul rând, cu cele apropiate ei (Geologia, Biologia, Meteorologia) impun pentru studierea mediului o diversitate de metode.

 

5.1. METODE GENERALE APLICATE ÎN MAI MULTE ŞTIINŢE

 

5.1.1. Metoda analizei.

Metoda analizei are la bază două procedee: inductiv şi deductiv.

Prin inducţie se realizează trecerea treptată de la acumulări singulare la generalizări, abstractizări. Presupune cunoaşterea (în special prin descriere) a proceselor singulare (ex. o alunecare de teren, fluxul şi refluxul, o tornadă etc.), compararea lor, separarea de trăsături particulare, dar şi generalizări (ceea ce le este comun), stabilirea legăturilor dintre ele, ierarhizări (ex. alunecare superficială, alunecare de mică adâncime, alunecare profundă etc.). Este un procedeu care s-a impus în secolele XIX – XX. Despre rolul ei, Simion Mehedinţi în Terra, spunea că geograful “după ce a observat, a decis şi clarificat fenomenele telurice, trebuie să ajungă pe calea inducţiei să ne arate şi legea care guvernează încatenarea lor, aşa ca să putem stabili, când e posibil, chiar o prognoză. Prevederea cursului fenomenelor este ultima etapă de pozitivare a unei ştiinţe”.

            Procedeul deductiv (de la general la particular) este strâns legat de cel inductiv. Generalizările rezultate servesc la diverse construcţii deductive (ex. cunoaşterea cauzelor care pot genera alunecări de teren permite anticiparea realizărilor în locuri unde procesul nu a avut loc).

5.1.2. Metoda sintezei are la bază metoda anterioară, care-i furnizează un bogat material faptic. Datele din analiza mai multor fenomene vor putea fi grupate în comune şi particulare, primele ducând spre sinteze. Prin acestea se permite cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a sistemului indiferent de mărime, apoi a locului şi importanţei fiecărui component al sistemului, al relaţiilor dintre sisteme. Sinteza duce la formularea legilor care stau la baza evoluţiei sistemului, la conturarea de modele specifice.

5.1.3. Metoda observaţiei are o importanţă deosebită în geografie, ea stând la baza unei mari părţi de volum de informaţie necesar oricărei lucrări. Se înfăptuieşte îndeosebi pe teren, fie staţionar (urmărirea elementelor diferitelor componente în timp îndelungat, cum fac meteorologii sau hidrologii la staţii şi posturi unde există o aparatură specifică), fie itinerant (ea presupune alegerea unor puncte de unde se realizează succesiv urmărirea detaliată a componentelor geografice – ex. cunoaşterea succesiunii în altitudine în Carpaţi presupune fixarea mai multor locuri de observare care se succed de la pădurile de fag, de amestec, de conifere la arbuştii subalpini şi pajiştile alpine – la Sinaia, la Furnica). Observaţia constă în separarea secvenţială a elementelor principale asupra cărora se vor face aprecieri calitative şi cantitative.

5.1.4. Metoda comparativă este legată de metoda observaţiei, pe care o extrapolează pe un spaţiu larg. Pe baza observaţiei se obţin date privind procesele, fenomenele, formele din diferite locuri, compararea lor duce la stabilirea elementelor comune, dar şi a celor care le diferenţiază (ex. un izvor din câmpie raportat la altele din dealuri, munţi).

 

5.2.METODE PRELUATE DIN ŞTIINŢELE APROPIATE

            În diferite domenii de cercetare ale Geografiei sunt utilizate şi metode folosite în Geologie, Biologie, Istorie, etc.

5.2.1. Metoda stratigrafico – paleontologică, asociată cu metoda depozitelor corelate presupune interpretarea alcătuirii diferitelor formaţiuni geologice acumulate în medii diverse şi care sunt datate precis pe baze paleontologice (resturi de plante sau animale). Alcătuirea, structura, caracteristicile morfologice ale elementelor lor facilitează concluzii privind condiţiile de mediu în care s-au format şi evoluat (specificul modelării uscatului, agenţii şi procesele importante care au acţionat, condiţiile climatice şi de vegetaţie, specificul mediului în care s-au acumulat). Se utilizează mai ales în studiile privind relieful, evoluţia climei şi mediului în Era Cuaternară.

5.2.2. Metoda analizei polenului unor plante din diverse epoci geologice, îmbinată cu metoda actualismului. Mai întâi, prin complexe procedee de tratare fizico – chimică se separă din depozite marno – argiloase acumulate în diferite epoci, perioade geologice, polenul plantelor ce populau regiunile de uscat; în al doilea rând, se realizează de către specialişti geologi (paleobotanişti), identificarea genurilor şi speciilor de plante cărora le aparţine polenul, stabilind ponderea fiecăruia. Datele furnizate pot fi folosite de geografi. Ei stabilesc caracteristicile condiţiilor naturale (îndeosebi de natură paleoclimatică) din acele epoci, urmărind pe cele actuale din regiunile unde sunt răspândite genurile şi speciile similare.

5.2.3. Metoda analizei alternanţei de soluri şi depozite loessoide. Ele pot fi observate în alcătuirea versanţilor din regiunile de deal, câmpie, pe frunţile de terasă, pe abrupturile de faleză, etc. Este o metodă utilă în determinarea vârstei anumitor formaţiuni, întrucât loessurile s-au format în condiţiile unui climat rece (glaciar) iar solurile fosile au luat naştere în cele de climat mai cald (interglaciar) specifice Cuaternarului.

5.2.4. Metoda statistico – matematică. Este importantă pentru obţinerea de şiruri de valori medii şi extreme necesare realizării de reprezentări spaţiale ale elementelor ce definesc sistemele geografice. Se foloseşte aproape în toate domeniile geografiei, dar mai ales în analizele climatice şi hidrologice.

 

5.3. METODE SPECIFICE GEOGRAFIEI

            În funcţie de locul şi specificul cercetării geografice, metodele se pot grupa în:

5.3.1. Metode de cabinet, folosite în faza preliminară întocmirii unui studiu geografic sau în faza de finalizare a acestuia. Ele se bazează pe idei, date, hărţi aflate în diverse lucrări. Între acestea importante sunt: hărţile topografice, fotografiile, datele înregistrate şi prelucrate din diverse domenii (meteorologie, hidrologie, pedogeografie, biologie).

Metoda morfografică, care constă în analiză calitativă a reliefului (reprezentarea şi analiza diferitelor tipuri de interfluvii, văi, versanţi în funcţie de fizionomia lor);

Metoda morfometrică, prin care se realizează aprecieri cantitative pe baza reprezentării pe cartodiagrame a valorilor diferiţilor indici. Acestea au rezultat din măsurători efectuate direct pe hărţi topografice (ex. lungimi, suprafeţe) sau din valori obţinute prin diverse calcule (gradul de fragmentare în suprafaţă sau pe verticală a unei regiuni, înclinarea diferitelor suprafeţe etc.);

Blocdiagrama este o reprezentare tridimensională, prin care se stabilesc corelaţii între diferitele elemente ale reliefului, elemente de natură geologică (rocă, structură) şi alte componente ale peisajului (de exemplu, suprafeţele cu pădure, aşezări);

Metoda profilului geografic complex redă sintetic pe anumite direcţii elementele principale ale cadrului natural (forme de relief, alcătuire litologică, principalele tipuri de sol şi formaţiuni vegetale). Se completează cu diagrame sintetice pentru elementele ce nu pot fi reprezentate pe profil (date climatice, hidrologice, etc).

• Schiţa panoramică este reprezentarea schematică, de esenţă, a elementelor specifice unui sistem geografic local (elemente definitorii ale reliefului, vegetaţiei, aşezărilor etc.), ca un desen ce poate fi completat cu toponime sau alte indicaţii, în manieră clasică sau pe calculator, în programul „Corel Draw”;

Metoda diagramelor folosită în reprezentările şirurilor de valori (date cantitative) ale elementelor meteorologice, hidrologice, biogeografice, de sol, relief, luate individual sau în sistem;

5.3.2. Metode folosite în cercetarea geografică de teren

Aceste metode  sunt diverse, unele fiind utilizate încă din cele mai vechi timpuri.

Metoda cartării geografice se bazează pe observaţii, măsurători, comparaţii. Constă în localizarea pe hărţile topografice a elementelor de mediu, marcarea prin semne convenţionale (deosebite ca mărime, în funcţie de scara hărţii) a formei de exprimare a acestora; cartarea este însoţită de descrieri detaliate. Pe baza cartărilor se realizează hărţi generale sau cu un anumit specific (harta teraselor, harta proceselor geomorfologice actuale; harta specificului scurgerii apei râurilor de diferite mărimi dintr-o regiune, harta cu arealele formaţiunilor vegetale etc.).

Metoda schiţelor de hartă se aplică pentru relevarea unor caracteristici de detaliu ale peisajului.Ca urmare, în cadrul lor vor apărea, în afara limitelor diferitelor elemente de relief, vegetaţia, areale cu diferite tipuri de sol etc. şi foarte multe amănunte care nu pot fi reprezentate pe hărţi, oricât de mare ar fi scara acestora.Se bazeză pe măsurători şi va fi însoţită de descrieri amănunţite.

Metoda crochiurilor, care este folosită pentru punerea în evidenţă a unor trăsături majore ale peisajului. Reprezentarea este schematică, în perspectivă şi prefigurează schiţa panoramică întocmită pe teren sau cea care se face ulterior, folosind fotografii şi diapozitive.

Metoda profilurilor schematice se aplică pentru înregistrarea unor situaţii de detaliu în anumite locuri; se foloseşte frecvent pentru câte un element natural (reprezentarea unei forme de relief, a alcătuirii profilului de sol), dar nu este neglijată nici în unele studii de geografie umană.

Metoda investigaţiilor prin măsurători expediţionale. Foloseşte aparatură complexă, staţii automate sau semiautomate pentru diverşi parametrii de mediu urmăriţi individual (climatici, hidrici, etc) sau în corelare (calitatea mediului). Valorile obţinute sunt prelucrate automat şi reprezentate în baza diferitelor programe de calculator.

 

                  5.3.3.Metode utilizate în laborator. Sunt, în majoritatea situaţiilor, preluate din alte ştiinţe (metoda analizei granulometrice, metoda analizei mineralelor grele). În laboratorul geografic se pot realiza modele pentru urmărirea desfăşurării unor forme de relief, urmărirea diferitelor tipuri de scurgere a apei, a eroziunii eoliene, a variaţiilor de nivel lacustru, marin şi influenţele lor asupra reliefului, rolul îngheţ – dezgheţului în sol). Cu toate că se creează condiţii apropiate de cele reale, prin folosirea unor parametri adecvaţi, totuşi unele deformări nu pot fi evitate.

 

6. LEGĂTURILE GEOGRAFIEI CU ALTE ŞTIINŢE

 

            Geografia este o ştiinţă complexă care, atât prin obiectul său de studiu (mediul geografic), cât şi prin metodele de investigaţie folosite intră în contact cu alte domenii ştiinţifice.

            Cu unele, interferenţa este mai mare (Geologia, Biologia, Meteorologia), cu altele mai mică. De la acestea foloseşte diferenţiat o serie de informaţii generale sau specifice, privind formarea, organizarea şi structura unor elemente, apoi legi, relaţii, metode.

            La rândul lui, domeniul geografic constituie unul din mediile de aplicare şi verificare a multor idei din celelalte ştiinţe, ceea ce face ca rezultatele să reprezinte o bază în lărgirea acestora.

            Astfel, de la Filosofie foloseşte: legile generale ce stau la baza evoluţiei proceselor naturale şi sociale, unele metode (exemplu - analiza şi sinteza) şi o serie de categorii specifice.

            De la Matematică introduce diverse relaţii, metoda statistică şi modalităţi de calcul şi reprezentări. Înseşi programele pe calculator cu tematică geografică sunt un rezultat al aplicării matematicii.

            Fizica şi Chimia oferă mai întâi baza înţelegerii mecanismului circuitelor materiei şi energiei, atât în fiecare înveliş natural (circuitul apei, alterarea, dizolvarea), cât şi între acestea, iar apoi cunoaşterea relaţiilor şi consecinţelor acestora la scara locală, regională şi globală.

            Geografia solicită Biologiei nu numai date despre plante şi animale luate individual sau în colectivităţi (formaţiuni), ci mai ales cunoaşterea pretenţiilor acestora vizavi de condiţiile de mediu necesare. Geografia fizică oferă ştiinţelor biologice informaţii, metode necesare cunoaşterii mediului natural şi structura lui pe ansamblu sau pe componente.

            Strânse legături are cu Geologia, situaţie determinată de însăşi necesitatea studierii în comun a scoarţei şi a învelişurilor vecine ei.

Geografia are legături şi cu Astronomia, determinate de preocupări comune. Geografia a folosit informaţii în descifrarea unor probleme care se referă nu numai la Pământ ca întreg, ci şi la un număr mare de procese, fenomene care se petrec în diferitele sale geosfere.

 

 

LEGILE ÎNVELIŞULUI NATURAL GEOGRAFIC

 

            Există un sistem de legi care şi ele se distribuie diferit şi ierarhic. Sunt legi care se raportează la întregul sistem geografic (legi globale), legi care aparţin componentelor principale ale acestuia (primele subsisteme) şi legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice).

            7.1. LEGILE UNIVERSALE sunt acele legi a căror acţiune depăşeşte sfera Învelişului geografic; ele sunt legate de spaţiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determină sunt în interiorul Terrei sau în spaţiul cosmic. Cele mai importante sunt: legea atracţiei universale, legea concentrării şi dispersiei materiei, legea trecerii materiei dintr-o stare de agregare în alta, legea echilibrelor şi dezechilibrelor etc. Sunt însemnate, întrucât acţiunea lor se răsfrânge şi în sistemul învelişului geografic, determinând nu numai cadrul general al existeţei acestuia dar şi relaţiile cu entităţi similare.

            7.2. LEGILE GLOBALE ale Învelişului geografic în întregime. Factorii care impun sistemul de macrorelaţii din cadrul său sunt cosmici şi planetari, iar rezultatele sunt peisaje ce se ierarhizează de la nivelul Pământului la categorii regionale, locale de unde separarea lor.

            7.2.1. Legea zonalităţii este o lege generală, impusă de forma aproape sferică a Pământului şi de distribuţia inegală a radiaţiei solare. Raportul dintre acestea determină detaşarea de fâşii în sens latitudinal ce primesc o cantitate diferită de energie solară, formând  sistemul celor cinci zone de căldură (una caldă, două temperate, două reci). Relaţiile dintre elementele celor cinci componente (relief, apă, aer, organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau naştere la macropeisaje specifice cu caracter zonal. Ca urmare, valorile radiaţiei solare, ale temperaturii, precipitaţiilor şi umezelii, apoi repartiţia principalelor formaţiuni vegetale, asociaţii de animale, ale claselor şi tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei râurilor, ale modalităţilor de înfăptuire a proceselor morfologice şi a repartiţiei teritoriale a formelor rezultate etc., se realizează relativ simetric şi ordonat, în sens latitudinal, în cele două emisfere, plecând de la Ecuator spre cei doi poli. Această apariţie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricărui element al componentelor naturale (zone de temperatură, precipitaţii, regim de scurgere a râurilor), dar şi în categoriile de sinteză ale acestora (zone de climă, zone de vegetaţie, zone de soluri, zone morfoclimatice etc.).

            7.2.2. Legea interzonalităţii este o lege generală, care acţionează la contactul dintre marile zone impuse de prima lege. Este specifică fâşiilor latitudinale unde se succed periodic, anumite caracteristici ale elementelor şi relaţiilor specifice din zonele vecine. Factorii principali care impun legea sunt înclinarea axei terestre şi mişcarea de revoluţie a Pământului. Aceştia determină migrarea sezonieră în sens latitudinal, a ariilor de maximă şi minimă presiune corespunzătoare fâşiilor de convergenţă şi divergenţă a principalelor mase de aer. Ca urmare, între zonele anterioare mai apar încă şase zone naturale (două subecuatoriale, două subtropicale, două subpolare), desfăşurate relativ simetric în cele două emisfere terestre. Ele au ca specific, în primul rând, succesiunea periodică (frecvent în două sezoane) a caracteristicilor cliamtice din zonele limitrofe, însoţită de modificări esenţiale în regimul de manifestare a proceselor naturale (geomorfologice, regimul scurgerii apei râurilor, desfăşurarea proceselor biotice etc.).

            7.2.3.Legea etajării. Dacă suprafaţa Pământului ar fi fost omogenă (un uscat continuu, format din câmpii şi dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egală atât în cele două emisfere, cât şi în sens longitudinal. Dar, suprafaţa terestră este neomogenă – sunt oceane şi continente, nu numai inegale ca mărime, dar şi cu o distribuţie deosebită în sens latitudinal şi longitudinal. Uscatul este format, alături de câmpii, dealuri, podişuri, cu înălţimi mici şi medii şi din sisteme muntoase, cu altitudini mari, care au o desfăşurare fie în sens latitudinal, fie în sens longitudinal. În bazinele oceanice, apa este antrenată pe distanţe de mii de kilometri sub forma unor curenţi reci sau calzi care influenţează, uneori destul de mult, caracteristicile unor elemente naturale ale uscatului (mai ales de natură climatică şi legat de aceştia vegetaţia etc.). Aceşti factori duc la modificări destul de importante în distribuţia latitudinală a zonelor naturale, creând anomalii. Cele mai însemnate sunt legate de sistemele muntoase înalte. În raport cu înălţimea, temperaturile scad (0,60 C la o sută de metri) şi de aici un şir întreg de modificări, nu numai la nivelul elementelor climatice, ci şi la celelalte componente naturale (soluri, vegetaţie etc). Se dezvoltă o nouă repartiţie în fâşii (etaje) în raport cu înălţimea.

            Acestea se realizează în acord cu legea etajării, care este o lege globală, dar care spaţial are caracter regional. Constă în diferenţierea în munţi, de la o anumită înălţime, a etajelor geografice exprimate în peisaje ale căror trăsături de bază pot fi regăsite în tipurile zonale aflate la latitudini mai mari. Deci, la baza acestei succesiuni în munţii înalţi, până la o anumită altitudine, se desfăşoară peisajul zonei latitudinale, iar deasupra, un număr de etaje diferite, în funcţie de latitudinea la care se află aceştia şi care se micşorează ca areal o dată cu creşterea în înălţime.

            -Etajele nu constituie o fotografie a zonelor, întrucât, în raport de altitudine se produc modificări importante în distribuţia radiaţiei solare şi în circulaţia maselor de aer, cu urmări în regimul temperaturilor (scad cu altitudinea), precipitaţiilor (cresc cu altitudinea), umidităţii etc. şi deci de aici impunerea unor schimbări însemnate la ceilalţi componenţi naturali (vegetaţie) cu reflectare în peisaje (pe crestele înalte va exista un peisaj de pajişti şi stâncărie dar care diferă ca alcătuire de cele din tundra polară).

            -Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare, în raport cu zonele, dar, spre deosebire de acestea, sunt mai bine individualizate şi mai uşor de separat şi sesizat. Uneori, influenţele factorilor locali (rocă, pantă, expoziţie etc) sunt foarte puternice, ducând la conturarea unor areale (fâşii) cu peisaje tranzitorii. Ca urmare, în munţii înalţi se pot separa etaje naturale distincte corespunzătoare unor sisteme bine conturate, apoi fâşii numite tot etaje sau subetaje cu caracter tranzitoriu, unde se interferează ansamblul de relaţii dintre cele din prima grupă. Aici apar peisaje în care elementele naturale din sistemele vecine se amestecă. Elementul natural care reflectă cel mai evident aceste relaţii de sistem este vegetaţia, dar ele reies şi din diagramele climatice, din succesiunea tipurilor de sol, din diferenţele în regimul scurgerii apelor şi al modelării reliefului.

            -Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemănător, la prima vedere, cu cel ce creează zonele latitudinale tranzitorii (legea interzonalităţii). În detaliu, comună este numai modificarea de ansamblu a condiţiilor climatice cu reflectare în dinamica şi structura sistemului. Ceea ce le diferenţiază sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezonieră a unor condiţii climatice diferite în prima situaţie şi modificarea permanentă a lor în raport de altitudine în cea de-a doua), desfăşurarea spaţială şi alcătuirea ca sistem.

            7.2.4. Legea azonalităţii este o lege globală, dar cu caracter local. Ea impune dezvoltarea unor sisteme limitate ca întindere şi cu poziţie geografică indiferentă în raport cu zonele sau etajele naturale. Există numeroşi factori locali care asigură manifestarea ei: anumite categorii de rocă (îndeosebi calcarele, granitele, conglomeratele, loessul, nisipul), apele curgătoare şi arealele cu exces de umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea impun mai întâi dezvoltarea unor sisteme geografice locale, limitate ca întindere, care se exprimă prin anumite tipuri de peisaj.

            În linii generale, sistemul şi peisajul sunt dirijate de un element (primordial), în amănunt în sistem apar anumite caracteristici cantitative şi calitative care reflectă influenţa condiţiilor de ansamblu ale zonei latitudinale sau etajului în care se află. Astfel, pe granite se dezvoltă un sistem morfologic în condiţiile zonei ecuatoriale (căpăţâni de zahăr şi laterite) şi altul în cele reci (creste, mase de grohotiş). Peisajul carstic diferă în regiunile tropical - umede de cel dezvoltat în regiunile temperate sau subpolare. Alte situaţii cu caracter azonal sunt impuse de apele curgătoare cu lungime mare care străbat mai multe zone (Nil, Enisei, Lena), sau mai multe etaje sau de către fâşiile litorale continentale cu extindere latitudinală. Spre deosebire de ceilalţi factori care determină o azonalitate limitată ca întindere, acestea impun trecerea de la local la regional. Sistemele azonale pe suprafeţele înguste (fâşii) traversează zone sau etaje. Pe fondul general creat de ele, alţi factori (roca, panta, structura, activităţile antropice) pot diversifica sistemele naturale locale, de unde o multitudine de subtipuri de peisaje între care se remarcă cele create de om.

            7.3. LEGILE SPECIFICE subînvelişurilor geografice (geosferelor), sau în cadrul acestuia la diferite trepte ce corespund unor subsisteme regionale sau locale.

• În cadrul reliefosferei se separă ca legi cu arie largă de manifestare: legea expansiunii şi restrângerii fundului oceanic, legea ciclului eroziunii, legea eroziunii diferenţiale, legea nivelului de bază, legea profilului de echilibru.

• În cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este „circuitul apei în natură”, iar ca legi cu arie de acţiune mai mică, toate acelea care determină specificul scurgerii apei, acumularea şi topirea gheţarilor, circulaţia apei subterane etc.

• În cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea şi selecţia naturală.

• În pedosferă, legea acumulării materiei organice într-un depozit mineral are caracter general, iar cele cu un specific local determină anumite caracteristici în procesul de pedogeneză cu urmări în dezvoltarea diferitelor tipuri de sol;

 

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 16 Octombrie 2012.