Relieful glaciar

. Gheţarii şi relieful creat de aceştia

 

Probleme:

  • Caracteristici morfogenetice. 
  • Tipuri de gheţari montani, de calotă; perioade glaciare în istoria Pământului.
  • Procese şi forme de relief glaciar.

 

 

6.1. Caracteristici

Gheţarii  reprezintă  volume  de  gheaţă   însemnate   aflate  la  latitudini  mari (polare) sau în munţi la altitudini ridicate, acolo unde temperaturile pozitive se produc rar şi nu determină topirea lor, iar precipitaţiile dominant solide le asigură creşterea masei.

            În general desfăşurarea lor este condiţionată de limita zăpezilor veşnice, adică de acea valoare de latitudine sau de înălţime dincolo de care zăpada se păstrează multianual, ea transformându-se în timp în gheaţă. Dar, o serie de condiţii locale sau regionale pot face ca masa de gheaţă pe anumite direcţii să coboare sub această valoare (la gheţarii cu volume însemnate de gheaţă rezultate dintr-un aport însemnat de precipitaţii) sau să se afle cu mult deasupra poziţiei acestei limite (relief cu pante foarte mari care nu permit acumularea zăpezii sau regiuni cu precipitaţii reduse).

            Gheţarii se întâlnesc frecvent la latitudini mai mari de 600, la care se adaugă petece pe unele creste alpine dezvoltate în zonele temperate şi în zona caldă (ex. în Anzi, Kenya etc.). Spre exemplu, în zona ecuatorială limita altitudinală se află între 4600 şi 5000 m, la tropice depăşeşte 5000 m, în zonele temperate se află la 3000 m (în cea nordică) şi 1500 (în cea sudică), la Cercul polar în jur de 1000 m de unde scade treptat la 500 m. Diversele estimări privind suprafaţa totală actuală acoperită de gheţari variază între 14,5 şi 16,5 mil. km2; frecvent este indicată valoarea de 15.861.766 km2. După V.M. Kotleakov, 1984, ei reprezintă în Antarctica: -13.979.000 km2, Arctica (calota şi gheţarii din insule); -2.044.250 km2, Europa -19.180 km2, Asia; -118.355 km2, America de Nord; - 123.700 km2, America de Sud 32.300 km2, Africa şi Oceania 845 km2 (fig 30).

            În aceste valori sunt incluşi atât gheţarii care se întind pe suprafaţa uscatului sub formă de platoşe întinse (calote glaciare) sau gheţari montani, dar şi masa de gheaţă care se formează din apa mărilor situate la latitudini foarte mari (ex. packul arctic, banchiza antarctică etc.). Relieful glaciar este legat însă numai de acţiunea celor aflaţi pe uscat.

6.2. Geneza şi dinamica gheţarilor de pe uscat.

Gheţarii   rezultă  prin  acumularea  şi  transformarea  în  timp  a  zăpezii  care persistă de la un an la altul pe suprafeţe slab înclinate sau în depresiuni cu dimensiuni variabile. Căderile anuale de zăpadă formează un strat cu grosime variabilă. La început este o zăpadă pufoasă cu mult aer între cristalele de zăpadă. Cu timpul datorită propriei greutăţi şi a unor topiri parţiale stratul de zăpadă suferă transformări care se concretizează în tasări însoţite de micşorarea până la eliminare a golurilor cu aer şi în modificarea formei cristalelor. Ca urmare, în primii ani stratul are înfăţişarea unei mase neomogene cu porţiuni de zăpadă parţial transformată care se asociază cu gheaţă spongioasă (cu bule de aer), raportul dintre acestea modificându-se în favoarea gheţii de la suprafaţă către bază. De la an la an, sub presiunea exercitată de acumulările de zăpadă tot mai noi, în stratele de dedesubt se produce transformarea gheţii spongioase (névé) în gheaţă lipsită de aer, dar care datorită plasticităţii se deplasează.

            - Dinamica masei de gheaţă este diferită de la un sector la altul fiind dependenţa de mai mulţi factori între care, trei au importanţă aparte.

  • înclinarea suprafeţei pe care se deplasează (este mare pe pantele ridicate din faţa pragurilor; aici masa gheţarului se fragmentează prezentând numeroase crăpături, crevase).
  • mărimea împingerii exercitată în orice loc de volumul de gheaţă care vine din partea superioară (aportul însemnat impune creşterea vitezei).
  • bilanţul glaciar (reprezintă diferenţa dintre aportul de masă de gheaţă dependent de cantitatea de precipitaţii solide ce se acumulează anual şi pierderea gheţii prin topire, la limita exterioară a gheţarului; un aport bogat asigură un bilanţ pozitiv şi împingerea limbilor de gheaţă mult sub limita zăpezilor veşnice; în situaţie inversă (bilanţ negativ) gheţarul va avea dimensiuni mici şi o poziţie superioară limitei).

            Ca urmare, în desfăşurarea spaţială şi în dinamica unui gheţar se pot separa două areale distincte.

  • aria de alimentare - ocupă cea mai mare parte din suprafaţa acestuia; constituie spaţiul în care se acumulează zăpada care apoi se transformă în névé (firn) iar acesta în gheaţă; bilanţul este pozitiv, procesele glaciare sunt intense rezultând o diversitate de forme de relief.
  • aria de topire a gheţii (ablaţie) - se află la periferia gheţarului, frecvent în vecinătatea limitei zăpezilor veşnice, bilanţul este negativ; procesele glaciare şi formele de relief rezultate sunt limitate; extremitatea periferică a acesteia constituie ''fruntea gheţarului'' ce apare de cele mai multe ori abruptă dar fragmentată de crevase ce o împarte în blocuri amestecate cu materiale morenaice transportate; când ea se află la contactul cu oceanul atunci blocurile desprinse vor pluti pe suprafaţa acestuia ca aisberguri.

            Contactul dintre cele două areale corespunde sectorului în care bilanţul glaciar este nul, el reflectând o anumită stare de echilibru; când gheţarul are o alimentare foarte bogată, linia de echilibru este împinsă mult spre periferia lui, iar în situaţia inversă ea se retrage către obârşie. În funcţie de aceste poziţii se diferenţiază gheţarii cu activitate intensă, staţionari sau în regres.

            La acestea se pot adăuga crestele, vârfurile care domină gheţarul prin versanţi cu pante mari pe care se produc avalanşe, dezagregări însemnate alimentând gheţarul cu zăpadă şi blocuri cu dimensiuni variabile. La contactul dintre masa de gheaţă şi versanţi apar două situaţii opuse - mai întâi acumulări de zăpadă şi grohotişuri sub formă de conuri şi poale de blocuri şi apoi aliniamente joase, prelungite în crevase profunde, în faze în care ablaţia este intensă.

3. Tipuri de gheţari.

Gheţarii se pot grupa după criterii diferite:

  • mediul în care se află în - gheţari pe continente şi gheţari marini.
  • zona climatică în care există - gheţari polari, subpolari, din regiunile temperate, calde etc.
  • formă şi dinamică - gheţari montani şi gheţari de calotă.

Ultima diferenţiere este frecvent folosită în cadrul celor două grupe separându-se mai multe subtipuri:

3.1. Gheţarii montani. Sunt cantonaţi în bazinele de recepţie, pe văile şi uneori pe platourile aflate în munţii foarte înalţi indiferent de latitudine. În funcţie de condiţiile climatice care reglează alimentarea şi ablaţia, gheţarii au formă, dimensiuni, o dinamică variată prin care rezultă o multitudine de forme de relief. În multe tratate de geomorfologie sunt prezentate următoarele tipuri de gheţari montani (fig. 32).

- Gheţarii alpini (de vale). - Sunt gheţari complecşi, descrişi şi analizaţi încă din a doua parte a sec. XVIII, în M. Alpi de unde şi numele acordat. Au dimensiuni mari (zeci de kilometri lungime) prezentând o largă arie de alimentare ce cuprinde frecvent bazinul de recepţie al văilor situat la altitudini foarte mari. În vatra bazinului de recepţie, în care se acumulează masa principală de gheaţă se formează circul glaciar. Bilanţul glaciar pozitiv asigură o masă de gheaţă bogată care se înscrie în lungul văii sub forma limbii glaciare care frecvent coboară sub limita zăpezilor perene. Contactul cu versanţii este variat, dar adesea între gheaţă şi pereţii circului sau văii se dezvoltă crevase adânci numite rimaye. În dreptul lor versanţii au pante abrupte. Masa de gheaţă se deplasează cu viteze care diferă atât în lungul văii (mai rapid în sectoarele cu pantă mare) cât şi de-a latul (mai rapid pe centru) dar şi pe verticală. Ca urmare, ea suferă fragmentări reflectate în aliniamentele de crevase, în micşorarea sau creşterea grosimii gheţarului. Un astfel de gheţar creează forme de eroziune (circ, vale, praguri etc.) dar şi de acumulare (morene cu poziţie diferită rezultate din depunerea materialelor transportate) etc.

- Gheţarii de circ. Sunt  gheţari  cu dimensiuni mici. Sunt situaţii în bazinele de recepţie ale văilor aflate în vecinătatea limitei zăpezilor veşnice (perene) unde zăpada acumulată şi formată în firn este redusă şi ca urmare alimentarea depăşeşte cu puţin ablaţia. Dar aceştia apar şi în loje cu dimensiuni reduse situate pe versanţii de deasupra gheţarilor de vale. Aici factorul topografic împiedică  realizarea  unei  acumulări bogate de  gheaţă. Ca  urmare,  gheţarii nu-şi  pot dezvolta decât un circ glaciar care se termină frecvent prin praguri abrupte de mai multe zeci sau sute de metri, de unde şi numele de gheţari suspendaţi. Au fost studiaţi în M. Pirinei fapt care a condus la acordarea apelativului de pirenieni.

- Gheţarii de tip himalayan sunt întâlniţi în M. Himalaya fiind cel mai extins tip din grupa gheţarilor de munte. Are mai întâi caracteristicile gheţarului alpin. Astfel, există un larg bazin de alimentare care asigură o masă de gheaţă enormă ce umple circul dar acoperă şi cea mai mare parte a versanţilor trecând prin şeile de transfluenţă în circurile şi văile vecine. Totodată ea asigură dezvoltarea unor limbi de gheaţă cu lungimi de zeci de kilometri care coboară cu mult sub limita zăpezilor veşnice. Ca urmare, în peisaj se impune în sectorul înalt al munţilor o masă de gheaţă aproape generalizată dominată de vârfuri şi creste cu porţiuni de versanţi abrupţi din care pornesc adevărate fluvii de gheaţă care înaintează pe văi spre baza munţilor. Această dezvoltare amplă se datoreşte climatului musonic ce asigură în Himalaya cantităţi foarte mari de precipitaţii.

- Gheţarii  de  tip kilimandjaro (în stea)  s-au  dezvoltat  în craterele unor vulcani stinşi situate la altitudini superioare limitei zăpezilor veşnice. În faza maximă de dezvoltare, gheaţa acumulată în crater poate deborda pe versanţii exteriori ai conului creând limbi scurte cu dispoziţie radială de unde înfăţişarea unei stele. Au fost descrişi în munţii vulcanici din Kenia şi Tanzania ale căror cratere se află mai sus de 4500 m, dar şi cei din America (Cotopaxi şi Chimborazo la peste 6000 m)

- Gheţarii de piemont (alaschian) sunt întâlniţi în munţii din lungul litoralului peninsulei Alaska. Au elementele gheţarilor de vale, specificul lor fiind însă dat de forma finală de acumulare a gheţii care este amestecată cu blocuri şi bolovani pe câmpia litorală. Aici rezultă conuri de gheaţă, simple sau suprapuse parţial, care formează o treaptă între munte şi ocean similară câmpiilor piemontane.

- Gheţarii mixti  de  platou şi vale (norvegian)  -   au  două  sectoare  semnificative  unul   de acumulare a gheţii pe mici platouri reprezentând porţiuni dintr-o peneplenă veche (caledoniană) înălţată la peste 1500 m (formează minicalote de gheaţă) şi mai multe limbi de gheaţă scurte care se desprind din acestea coborând pe văi. În prezent, există în nordul Norvegiei, dar în pleistocen au avut o dezvoltare largă şi în Scoţia, Ţara Galilor etc. reprezentând o îmbinare între gheţarii de calotă şi cei de vale (fig. 31, 32).

3.2. Gheţarii de calotă.  Sunt  cei  mai   extinşi  acoperind  suprafeţe  continentale foarte mari sub forma unor platoşe de gheaţă cu grosimi de la câteva sute de metri la peste 4000 m. Sunt separate câteva tipuri.

- Gheţarul antarctic -  este cel mai mare de pe Glob, ocupă 97,6% din suprafaţa continentului (13.650.000 km2), are un volum de gheaţă de aproape 30 milioane km3 şi o grosime maximă în sectorul Polului sud de 4776 m. Reprezintă o imensă cupolă bombată în sectorul central. A rezultat din unirea maselor de gheaţă provenind din şapte calote mai mici şi care coboară spre contactul cu oceanul planetar şi în care înaintează pe lăţimi variabile ca gheţari de şelf. Relieful subglaciar este format din platouri, depresiuni (unele cu baza sub nivelul mării), creste rotunjite etc. Masa de gheaţă a calotei este dominată local de unele vârfuri sau creste montane numite nunatakuri (însumează o suprafaţă de 330.000 km2) care sunt concentrate în regiunile periferice. Pe aceştia apar gheţari locali sub formă de limbă ce ajung la lungimi de mai multe sute de kilometri şi lăţimi de câţiva zeci de kilometri; masa de gheaţă care înaintează cu viteze de câteva sute de metri pe an ajunge la ocean unde se contopeşte cu gheţarii de şelf, constituind sursa de alimentare principală a acestora (fig. 33).

            Gheţarii de şelf sunt mase de gheaţă care continuă deasupra şelfului gheţarii de pe continent. Se   întind  în  lungul  continentului  pe  17.800 km,  au  o  suprafaţă  de   cca 1,55 mil. km2, un volum de peste 700.000 km3, lungimi de mai multe mii de kilometri (mai ales în marile golfuri ale continentului). Din aceştia se desprind blocuri de gheaţă (aisberguri) care plutesc în derivă până la latitudini de 500.

- Gheţarul groenlandez  reprezintă  o  masă de gheaţă care acoperă cca 83% din Groenlanda, adică peste 1,8 mil. km2, având grosimi de câteva sute de metri la periferie şi aproape 3000 m în sectorul central. Platoşa de gheaţă (icefjeld) are o mişcare lentă (câţiva metri/an), un microrelief ondulat cu multe crevase; acoperă în cea mai mare parte un platou bazaltic, aflat la 500-1000 m înălţime; doar la marginile insulei sunt munţi granitici cu altitudini de 2500-3300 m. Din calotă şi din gheţarii montani se desprind limbi de gheaţă care se deplasează cu viteză mare (de la câteva sute la câteva mii de metri pe an), spre ţărmul Groenlandei generând aisberguri. La procesul de ablaţie a masei de gheaţă din vecinătatea ţărmului contribuie şi praful care o acoperă sub forma unei pelicule.

- Gheţarul islandez -  este  caracteristic   insulelor   cu   activităţi  vulcanice (ex. Islanda) şi care sunt situate la latitudini polare. Condiţiile climatice favorizează dezvoltarea unei calote glaciare care acoperă o bună parte din insulă; din ea radiază limbi de gheaţă pe văi. Elementele noi sunt determinate de erupţiile vulcanice sau de geiseri care topesc o bună parte din masa de gheaţă creând tumultoase cursuri de apă subglaciare.

- Gheţarul de tip Spitzbergen -  este specific insulelor de la latitudini mari cu un relief variat alcătuit din platouri la altitudini mai  mari  de  limita  zăpezilor    perene (500-600 m) dar şi din munţi. Ca urmare, se dezvoltă platouri glaciare mici, iar în munţi, gheţari de vale. Limbile glaciare desprinse din acestea ajung la ţărm unde topirile din sezonul cald produc şuvoaie de apă şi ruperea gheţarului în numeroase blocuri. Astfel de gheţari au modelat Scoţia şi Ţara Galilor.

 

4. Gheţarii în istoria geologică a Pământului.

Gheţarii  sunt  legaţi de  regiunile cu  climat  rece  unde  cad  precipitaţii  solide ce persistă multianual. De regulă, acestea corespund zonelor polare. Pe suprafaţa continentelor există urme ale acţiunii gheţarilor, fie ca forme de eroziune, fie ca depozite, gradul de păstrare al lor fiind în funcţie de mai mulţi factori, dar în primul rând de vechime. Analiza acestor urme a condus la identificarea unor perioade de timp când clima Pământului a devenit mai rece ceea ce a permis extinderea calotelor glaciare polare spre latitudini mai mici şi dezvoltarea de gheţari în lanţurile de munţi indiferent de latitudine, dar deasupra limitei zăpezilor veşnice.

 - Cele  mai  vechi  urme  glaciare au fost  identificate  în  Australia, Africa de Sud, Canada, Podişul Braziliei, India. Ele aparţin paleozoicului şi sunt reprezentate de depozite morenaice cimentate (tillite); atunci aceste regiuni făceau parte din blocuri continentale desfăşurate la latitudini polare şi subpolare.

            - Cele mai numeroase forme de relief glaciar sunt legate de fazele glaciare din pleistocen. În această perioadă geologică s-a produs o evoluţie ritmică a climatului caracterizată prin alternanţe de faze de climat rece şi faze de climat cald, celor dintâi corespunzându-le expansiuni glaciare.

            - Factorii care pot provoca răcirea climei Pământului sunt multiplii, însă generarea unor faze care să se poată înscrie într-o evoluţie relativ ciclică de glaciaţiuni, presupune interferarea acţiunii lor. Toţi aceşti factori acţionează asupra cantităţii de radiaţie solară pe care o primeşte suprafaţa terestră, micşorând-o în cazul răcirii sau mărind-o în situaţia încălzirii. Sunt invocate mai întâi cauze extraterestre care la intervale de zeci de mii de ani pot provoca alternativ aceste situaţii. Între acestea sunt - variaţia unghiului realizat de axa terestră cu planul orbitei terestre, evoluţia oblicităţii orbitei terestre, evoluţia activităţii solare etc. La acestea s-ar adăuga intervenţia unor factori tereştri între care orogenezele însoţite de vulcanism intens în urma căruia atmosfera ar deveni opacă, iar energia solară mult diminuată, evoluţia plăcilor care ar determina deplasarea spaţiilor continentale spre latitudini mari, modificări planetare şi regionale ale circulaţiei maselor de aer şi ale curenţilor oceanici reci şi calzi, mişcările epirogenetice pozitive care ar înălţa sistemele de munţi cu mult deasupra limitei zăpezilor perene etc.

- Glaciaţiunea pleistocenă a lăsat urme evidente pe toate continentele. Gheţarii au acoperit o suprafaţă de peste 43,5 mil. km2, deci de circa trei ori mai mult în raport cu situaţia actuală. Aceştia au avut o desfăşurare deosebită pe continentele nordice (fig. 33).

În Europa a ocupat 5,5 mil. km2. Centrele glaciare principale ce-au generat calote care s-au îmbucat au fost în Scandinavia, Urali, Novaia Zemlia şi Scoţia –Walles. Calota europeană în faza maximă de dezvoltare a ocupat nordul, vestul şi centrul continentului coborând în est în Câmpia Rusă până la latitudinea Kievului; se adăugau o mulţime de gheţari în Alpi, Pirinei, Carpaţi, Balcani etc. S-au manifestat trei, patru faze glaciare separate de faze interglaciare; în unele situaţii sau separat subdiviziuni numite stadiale glaciare şi interglaciare. Acestea au căpătat numele locurilor unde urmele sunt reprezentative (Elster, Saale, Vistula în centrul Europei, Lihvino, Nipru şi Valdai în estul Europei, pentru evoluţia calotelor; Donau, Günz, Mindel, Riss, Würm pentru sistemul glaciar montan).

În America de Nord calota formată prin extinderea maselor de gheaţă din cinci centre polare (din Labrador şi până în Alaska) a înaintat în faza maximă până la latitudinea de 37030' (confluenţa râurilor Mississippi cu Misouri) ocupând o suprafaţă de 11,5 mil. km2. Sunt separate fazele glaciare Nebraska, Kansas, Illinois şi Wisconsin.

            În Asia centrele glaciare care au generat calote s-au situat în Peninsula Taimâr, Podişul Siberiei, Siberia de est şi peninsula  Kamciatka, evoluţia lor fiind legată de patru-cinci faze glaciare. S-au adăugat gheţarii din regiunile montane înalte (Caucaz, Asia Centrală, Himalaya etc.).

            În emisfera sudică suprafaţa cea mai mare a fost în Antarctica, apoi în America de Sud la latitudini mai mari de 420 şi în Anzi; în Tasmania (a existat o calotă care a acoperit o bună parte din insulă) iar în Noua Zeelandă au dominat gheţarii montani.

            5. Procese şi forme de relief glaciare

            Gheţarii reprezintă un însemnat agent modelator al scoarţei terestre. Masa de gheaţă încărcată cu grohotişuri, praf etc. se deplasează cu viteze diferite în funcţie de mărimea pantei şi grosimea ei. Gheţarul exercită trei procese -eroziunea asupra suprafeţei cu care intră în contact, transportul gheţii şi a materialelor cu care se încarcă şi acumularea materialelor în diferite sectoare unde gheţarul se degradează. Importanţa celor trei procese în unele situaţii a fost exagerată (gheţarii aveau un rol în evoluţia reliefului la fel ca şi apele curgătoare), iar alteori minimalizată (gheţarii acoperă un relief preexistent conservându-i caracteristicile). În realitate, gheţarii se instalează pe un paleorelief, îl modelează schimbând multe din caracteristicile sale şi creează forme de relief care îi aparţin. Cu cât durata acţiunii gheţarilor este mai mare cu atât rezultatele modelării lor sunt mai numeroase, iar după topirea completă a gheţii, peisajul va fi dominat de acestea.

            Formele de relief aparţin celor două procese contradictorii - eroziunii glaciare (exaraţie) şi acumulării glaciare. Ele au dimensiuni, înfăţişare şi alcătuire deosebite de la un gheţar la altul evidenţiind specificul modelării locale sau regionale. Eliminând caracteristicile particulare şi păstrând elementele comune se ajunge la diferenţierea de tipuri. Prima grupare a tipurilor este impusă de procesele care le-au creat, iar în cadrul acestora diferenţieri în funcţie de tipul de gheţar generator.

            5.1. Relieful creat de eroziune.

            Eroziunea glaciară (exaraţia) se manifestă diferit în funcţie de mai mulţi factori:

  •  viteza de deplasare a masei de gheaţă (exaraţia este ridicată la viteze mici întrucât puterea de scrijelire este amplificată de durata mai mare a exercitării procesului);
  • grosimea  masei de gheaţă care presează rocile subglaciare (cu cât este mai mare cu atât exaraţia va fi mai intensă);
  •  panta suprafeţei subiacente (pe pante mici şi contrapante, eroziunea este mult mai activă);
  •  rezistenţa rocilor din care este alcătuită suprafaţa subglaciară (rocile moi sunt uşor de dislocat în raport cu cele dure);
  •  încărcătura masei de gheaţă cu blocuri şi grohotişuri (cu cât este mai mare cu atât puterea de scrijelire este mai intensă).

            Formele de relief create prin eroziunea glaciară sunt diferite la gheţarii montani în raport cu cei de calotă cu toate că există şi numeroase elemente comune.

            5.1.1. Relieful de eroziune specific gheţarilor montani.

            Rezultatele procesului de eroziune (exaraţie) sunt diferite în funcţie de mărimea gheţarului impusă de climat şi de caracteristicile reliefului preglaciar, durata acţiunii şi poziţia lui în raport cu limita zăpezilor perene. Cu cât un gheţar are un bazin de alimentare mai larg şi o acumulare de zăpadă mai bogată care să se transforme în gheaţă, cu cât acţiunea lui este de durată. Cu cât aceasta se desfăşoară la altitudini mari în raport cu zona de topire cu atât morfologia creată este mai diversificată şi are dimensiuni deosebite. Indiferent de tipul de gheţar montan, două forme de eroziune sunt comune - circul şi pragul din faţa acestuia. La cei care au un volum de gheaţă mare se adaugă valea glaciară, pragurile, bazinetele depresionare şi umerii glaciari. Între microforme sunt striurile, rocile moutonate, pereţii abrupţi 8fig. 32).

            - Circurile glaciare (căldări, kar) sunt excavaţii în care se acumulează zăpada ce se transformă în gheaţă. Aceasta acţionând asupra ei o lărgeşte şi adânceşte. Ele se pot situa la obârşia unor văi alpine sau în diferite nişe suspendate pe versanţii circurilor mari sau deasupra unor pereţi abrupţi din lungul văilor. Ca urmare, există circuri glaciare extinse, ce cuprind suprafeţe mari din bazinele de recepţie ale unor văi şi care sunt rezultatul unei evoluţii de durată şi circuri mici cu caracter suspendat în care volumul de gheaţă este redus.

În geneza circurilor se interferează mai mulţi factori - unii care au acţionat anterior realizării gheţarului, iar alţii care s-au manifestat concomitent cu acesta.

În prima grupă se include eroziunea fluviatilă, torenţială exercitată în bazinul superior al văilor la care se asociază îngheţ-dezgheţul şi nivaţia care au impus retragerea versanţilor şi dezvoltarea la baza lor a unor poale de grohotiş. Prin acţiunea acestora, obârşiile devin mai largi având sectoare cu pantă mai lină (rezultat al retragerii versanţilor) mai ales în spatele (amonte) unor bare de roci dure ce au o desfăşurare relativ perpendiculară pe direcţia văii.

În cea de a doua grupă se combină acţiunea gheţarului cu cea a proceselor periglaciare (active pe versanţi deasupra gheţarului dar şi pe contactul acestuia cu pereţii limitrofi. Gheţarul va exercita o eroziune activă asupra pereţilor ce-l înconjoară dar şi asupra suprafeţei excavaţiei în care se află. Dacă în circ sunt roci cu rezistenţă mai mică, aflate în faţa unei bare de roci dure, iar masa de gheaţă este groasă, atunci exaraţia (eroziunea gheţii) va adânci şi lărgi excavaţia şi va dezvolta spre vale (aval de circ) un prag (pe aliniamentul rocilor cu rezistenţă mare). Pe latura opusă pragului, la contactul gheţarului cu versanţii se vor dezvolta crăpături adânci (rimaye) între aceştia şi gheaţă datorate deplasării gheţii, dar şi topirii generate de căldura emisă de pereţi circului. Frecvent aliniamentele fostelor rimaye apar la baza versanţilor circului sub forma unor pante abrupte.

            Diferenţele locale în alcătuirea petrografică sau în desfăşurarea stratelor geologice determină variaţii în configuraţia generală a circurilor care pot fi simetrice, asimetrice, cu un contur simplu sau ondulat etc.

            În munţii înalţi (ex. Alpi, Carpaţi, Pirinei în Europa) în cuaternar s-au produs câteva faze glaciare, iar rezultatul în multe masive este reflectat nu numai de dimensiunile circurilor ci şi de existenţa mai multor generaţii care alcătuiesc forme complexe cu excavaţii la altitudini deosebite (ex. în Alpi în afara generaţiei actuale de circuri cu gheţari aflate la peste 3000 m există forme mai vechi la 2000-2500 m lipsite de gheaţă).

            După topirea gheţarilor în circuri, în spatele pragului sau a diferitelor mase de grohotiş (vechi şi actual) prin acumularea apei rezultă lacuri numite în România, tăuri, zănoage.

            - Văile glaciare (troghuri) există doar la gheţari cu dimensiuni mari la care gheaţa din circuri înaintează pe văile create anterior prin eroziune lineară. Aceasta încărcată cu materiale provenite de pe versanţi sau din circ produce erodarea fundului văilor şi a bazei versanţilor (fig. 32).

Profilul transversal al văii se va modifica în timp luând forma literei ''U''. La văile glaciare mari profilul are o înfăţişare complexă fiind alcătuit din două-trei deschideri cu aceasta alură (forma de „U”) la care în bază se adaugă cea de ''V''. Primele sunt rezultatul pe de o parte a modelării realizată de limbile de gheaţă aparţinând la două, trei faze sau stadii glaciare când volumul de gheaţă s-a micşorat treptat, iar pe de altă parte acţiunii îngheţ-dezgheţului şi nivaţiei care a determinat retragerea sectorului de pe versantul de deasupra. Secţiunea în formă de ''V'' aparţine eroziunii fluviatile postglaciare. Explicaţia este simplistă întrucât în natură pot interveni o mulţime de factori care să conducă la multiplicarea formei în trepte (alternanţa de pachete groase de strate de roci cu rezistenţă diferită, structura geologică etc.) ce pot fi create prin procese asociate glaciarului (gelivaţia, nivaţia) sau la simplificarea ei (prezenţa unei mase de gheaţă foarte bogată dintr-o fază glaciară poate duce la eliminarea multor trepte create anterior, inclusiv de către gheţari cu volum mai mic ce-au existat în intervalele precedente.

În lungul văilor glaciare (mai ales la cele cu întindere mare) se disting alternanţe de bazinete depresionare alungite cu fund larg, cu morene şi lacuri glaciare care alternează cu sectoare înguste în dreptul unor praguri cu diferenţe de nivel de la mai mulţi zeci de metri la peste o sută metri (pe ele adesea sunt cascade, dar uneori sunt secţionate de râuri rezultând chei). Această configuraţie este rezultatul eroziunii glaciare care s-a produs diferit datorită pe de-o parte alcătuirii petrografice deosebite în lungul văii (bazinetele coincid cu prezenţa unor roci cu rezistenţa mai mică iar pragurile unor aliniamente de roci dure), iar pe de altă parte acumulării variabile a gheţii ceea ce face ca în unele sectoare volumul acesteia să fie mai mare, iar altele mai mic (volumele însemnate rezultate mai ales la confluenţa gheţarilor, au exercitat aici o eroziune intensă ce-au dus la crearea de bazinete). Praguri apar şi la confluenţa unor limbi glaciare secundare cu gheaţă puţină cu limba gheţarului principal, întrucât primele nu pot exercita o adâncire la fel de rapidă ca cea făcută de gheţarul de bază. Ca urmare, văile gheţarilor adiacenţi capătă înfăţişarea de ''văi suspendate'' deasupra pragurilor pe care gheaţa se sfarmă în blocuri

            Bazinetul depresionar cu poziţia cea mai joasă rezultă prin eroziunea exercitată de limba glaciară în sectorul frontal; evoluţia limbii cu faze de înaintare şi de retragere determină nu numai extinderea bazinetului dar şi o morfologie aparte cu morene frontale, excavaţii lacustre etc.

            - Platourile glaciare - se întâlnesc în munţii înalţi care păstrează petece de suprafeţe de nivelare preglaciare. Ele au dimensiuni mici şi au permis realizarea unei mase de gheaţă cu grosimi mai reduse care se continuă la exterior prin limbi de gheaţă scurte ce coborau pe văi. Ca urmare, în afara unei eroziuni slabe pe platou dar diferită în funcţie de volumul de gheaţă se mai realizează şlefuirea muchiilor versanţilor pe unde curg limbile de gheaţă. După topirea gheţii, pe platou rămân mici excavaţii cu ochiuri de apă.

            - Custurile (karlingurile) sunt interfluvii de tip ascuţit (creste zimţate cu versanţi abrupţi) care separă circurile şi uneori văile glaciare. Sunt rezultatul evoluţiei prin procese de îngheţ-dezgheţ, avalanşe şi prăbuşiri înregistrate pe versanţii situaţi deasupra gheţarilor. Ca urmare sunt creste individualizate prin intersecţia versanţilor care s-au retras prin aceste procese.

            - Şeile de transfluenţă - reprezintă sectoare joase la nivelul interfluviilor ce separă gheţarii cu volum deosebit de mare şi prin care gheaţa trece de la unul la celălalt. Deci, ele suferă o eroziune produsă prin scurgerea gheţii. Sunt frecvente la gheţarii alpini şi mai ales himalayeni.

            - Spinările de berbeci (roches mountonnés) sunt proeminenţe formate din roci mai dure situate frecvent pe pragurile glaciare ce au suferit o rotunjire determinată de masa de gheaţă care le acoperă; au profil convex şi sunt grupate.

            - Striurile glaciare - se păstrează pe rocile dure ale pragurilor apărând sub forma unor şenţuleţe mai mult sau mai puţin paralele; au rezultat prin scrijelirea suprafeţei pragurilor produsă de blocurile de rocă dură conţinute de masa gheţarului (frecvent rezultă prin smulgerea lor din circ sau fundul văii.

            5.1.2. Relieful de eroziune creat de gheţarii de calotă.

            Formele de relief  sunt la fel de numeroase dar dimensiunile sunt mai mari, ele fiind rezultatul acţiunii în timp îndelungat a unei platoşe de gheaţă cu grosimi de la câteva sute la mai multe mii de metri (fig. 33).

            - Fjeldul  (câmpiile de eroziune) constituie forma de relief cu dimensiunile cele mai mari. La origine a reprezentat o suprafaţă cvasiorizontală (câmpie, podiş, munţi nivelaţi etc.) pe care s-a dezvoltat calota glaciară. Deplasarea lentă a masei de gheaţă spre periferie a impus remodelarea diferenţiată a suprafeţei subglaciare creând excavaţii unde rocile au fost mai moi separate de movile şi culmi alungite rotunjite axate pe stratele mai dure. După topirea calotei în depresiuni au rezultat lacuri (ex. nordul Canadei, Finlanda).

            - Nunatakurile sunt vârfuri de munţi care s-au situat deasupra calotei glaciare şi care au suferit pe de-o parte atacul avalanşelor şi îngheţ-dezgheţului pe versanţii neacoperiţi de gheaţă, iar pe de altă parte eroziunea gheţarului care la nivele diferite ale grosimii calotei au tăiat în baza lor ''trepte de exaraţie''.

            - Rocile mountonate şi striurile au rezultat în acelaşi mod ca şi la gheţarii montani numai că identificarea lor în prezent este mai dificilă întrucât după topirea calotei au suferit transformări sau au fost acoperite de depozite, soluri şi vegetaţie.

            - Văile glaciare sunt frecvente în regiunile înalte, muntoase cu care calota intra în contact sau la marginea munţilor şi podişurilor de la exteriorul calotei glaciare. Limbile de gheaţă s-au dezvoltat în lungul văilor preglaciare; ele se deplasau cu viteze mari au modificat configuraţia anterioară creând văi adânci cu bazinete şi praguri. În cazul celor care ajung la ţărmul mărilor polare, limbile înaintează pe şelf pe  care îl erodează. (Groelanda, Antarctica). Situaţii similare au fost în pleistocen în Labrador, Peninsula Scandinavă, Scoţia etc. Aici după topirea gheţii şi ridicarea nivelului Oceanului planetar, apa acestuia le-a inundat creând un tip aparte de ţărm (fiorduri).

            5.2. Relieful de acumulare

            În afara gheţii, gheţarul conţine şi bucăţi de rocă cu dimensiuni variabile şi care au o provenienţă multiplă. O parte rezultă din degradarea versanţilor de deasupra gheţarului prin procese periglaciare (îndeosebi dezagregări şi avalanşe), altele provin din erodarea suprafeţei subglaciare (smulgere de bucăţi de rocă sau şlefuire); la acestea se adaugă praful antrenat eolian din alte regiuni, dar şi bucăţi de rocă cărate de şuvoaiele de apă în sezonul cald în zona de ablaţie. Materialele cad pe suprafaţa gheţii, la marginea gheţarului sau sunt deplasate pe fund. Ca urmare, ele suferă un grad de uzură în funcţie de distanţa deplasării şi de mărimea lor. În general blocurile, pietrişurile sunt puţin rotunjite şi destul de heterogene ca alcătuire şi poartă numele de morene. Sunt diferite ca provenienţă şi dimensiuni la cele două tipuri majore de gheţari - montani şi de calotă.

            5.2.1. Morenele gheţarilor montani

            La gheţarii activi cu dimensiuni mari se disting în funcţie de poziţia lor în raport cu masa de gheaţă, câteva tipuri:  

  • morene laterale -   aflate la contactul gheţarului cu versanţii, materialele provenind de pe aceştia fiind rezultatul dezagregării şi avalanşelor, dar şi blocuri şi pietre smulse de gheaţă de pe pereţii unde intră în contact direct cu roca; 
  • morene interne - reprezintă materiale prezente în masa de gheaţă; provin din materiale căzute pe suprafaţa gheţarului dar care fie că au fost acoperite în timp de strate noi de gheaţă, fie că au suferit căderi în interiorul lui prin sistemul de crevase;
  • morene de fund - se găsesc pe suprafaţa subglaciară şi dominant sunt materiale smulse de gheţar din acesta;  
  • morene mediane - prezente în limbile marilor gheţari în aval de confluenţe; au rezultat din unirea morenelor laterale ale limbilor de gheaţă ce au intrat în contact şi s-au contopit;
  • morene frontale (terminale) sunt desfăşurate în faţa limbii glaciare; provin din materialele împinse de către limba glaciară în faza de înaintare; au formă semicirculară constituind un val de nisipuri şi pietrişuri;
  • drumlinurile - sunt materiale acumulate în spatele morenei frontale sub forma unor movile teşite şi slab alungite; provin din morena de fund după retragerea frunţii limbii de gheaţă.

            Prin topirea gheţarului materialele transportate sunt acumulate în circuri, dar mai ales în lungul văii unde formează morene laterale, de fund, frontale şi drumlinuri. Cele din circuri şi laterale sunt înguste, au grosime mică, iar materialele sunt grosiere şi puţin transformate (rulate). Morenele de pe fundul văii sunt alungite, au repartiţie diferită în cadrul bazinelor depresionare, materialele au dimensiuni mai mici şi un grad de rulare mai avansat cu cât sunt mai departe de sursa de provenienţă. La multe materialele grosiere sunt acoperite de pânze de pietrişuri mărunte şi nisipuri depuse de şuvoaiele de apă subglaciare. Situaţia este frecventă în bazinetul depresionar terminal mai ales la drumlinuri.

            După topirea gheţarilor proceselor periglaciare de pe versanţi furnizează o cantitate mare de grohotişuri care ajung la baza lor acoperind morenele; ele umplu multe din excavaţiile lacustre. De asemenea, râurile care străbat circurile şi văile dispunând de apă multă produc modificări multiple în fizionomia reliefului glaciar.

            5.2.2. Morenele şi depozitele fluvioglaciare ale gheţarilor de calotă.

            Formele rezultate din acumularea materialelor transportate de către gheţarii de calotă se disting prin: - dimensiuni foarte mari, arealul extins pe care sunt răspândite, alcătuire şi geneză complexă. Materialele transportate au rezultat dominant din eroziunea exercitată de calota de gheaţă asupra reliefului subglaciar moştenit la care se adaugă cele provenite din modelarea periglaciară a versanţilor munţilor aflaţi deasupra gheţii, ca şi acelea erodate şi transportate de şuvoaiele de apă subglaciare dezvoltate la periferia masei de gheaţă.

            Acumularea lor creează un relief specific care se poate observa după topirea calotelor de gheaţă. În prezent, pot fi văzute în Canada, Finlanda, în nord-vestul Rusiei etc. Cele mai semnificative forme (fig. 32) sunt:

  • morenele de fund -  au  cea mai largă desfăşurare fiind reprezentate de movile, coline, blocuri şi pietrişuri slab rulate dispersate pe toată suprafaţa ce-a fost acoperită de masa de gheaţă. Între ele există microdepresiuni mlăştinoase sau cu lacuri.
  • morenele frontale, numite în Finlanda salpauselka - apar ca valuri colinare de pietriş, nisip şi blocuri care se întind pe sute de kilometri; au rezultat din materialele împinse de marginea calotei de gheaţă; în Europa au fost identificate trei aliniamente de morene frontale care reflectă stadii diferite ale poziţiei limitei calotei glaciare în ultima fază a evoluţiei sale.
  • drumlinurile - sunt grupări de coline alungite teşite cu lungimi de până într-un kilometru, lăţimi de zeci sau sute de metri şi înălţimi de câteva zeci de metri orientate în sensul deplasării masei de gheaţă; sunt legate de marginea calotei constituind morene învelite parţial de pânze de nisip, pietriş.
  • ösaruri (eskere) - sunt mase de pietriş şi nisip aduse din morenele de fund de către şuvoaiele de apă subglaciare şi acumulate la marginile calotei pe măsura retragerii ei. Ca urmare, rezultă nişte culmi netede joase cu lungimi foarte mari şi lăţimi de câteva zeci (sute) de metri.
  • kamesurile - sunt  coline  cu  formă rotunjită alcătuite din depozite stratificate (nisipuri şi argile). Aceste materiale au fost acumulate în cuvete lacustre aflate pe gheaţă la marginea calotei şi în care debuşau şuvoaie inglaciare; după topirea gheţii, ele s-au depus luând forma de coline sau movile.
  • blocurile eratice  sunt mase de rocă cu dimensiuni foarte mari care s-au prăbuşit din nunatakuri peste masa de gheaţă; deplasarea gheţii a dus la transportarea blocurilor către regiuni aflate la periferia calotei, iar după topirea gheţarului, ele au rămas aici. Aşa sunt blocurile de granit de Rapakiwi din Karelia şi nordul Finlandei care au fost transportate pe sute de kilometri fiind în prezent în Estonia şi la nord de Petersburg; blocurile eratice din Labrador au fost cărate până în nordul S.U.A (ex. la Washington).
  • pradolinele  (urstromtäler)    reprezintă  culoare   largi desfăşurate  între  aliniamente   de morene frontale fiind paralele pe zeci şi sute de kilometri cu acestea. Reţeaua de râuri postglaciare le urmăreşte pe distanţe mari (ex. Oderul, Elba în Câmpia germano-poloneză)
  • sandrele sunt câmpii piemontane dezvoltate la exteriorul calotelor glaciare; au rezultat prin suprapunerea conurilor de pietrişuri şi nisipuri cărate din morenele frontale de către cursurile de apă formate la marginea calotei prin topirea gheţii; constituie principala formă fluvioglaciară.
  • zoliile - sunt microdepresiuni în câmpiile glaciare sau fluvioglaciare rezultate prin tasarea materialelor ce acopereau blocuri de gheaţă izolate, proces survenit după topirea acestora.

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 18 Octombrie 2016.