Resurse geomorfice in turism

. Gheţarii şi relieful creat de aceştia

 

Probleme:

  • Caracteristici morfogenetice.
  • Tipuri de gheţari montani, de calotă; perioade glaciare în istoria Pământului.
  • Procese şi forme de relief glaciar.

 

 

6.1. Caracteristici

Gheţarii  reprezintă  volume  de  gheaţă   însemnate   aflate  la  latitudini  mari (polare) sau în munţi la altitudini ridicate, acolo unde temperaturile pozitive se produc rar şi nu determină topirea lor, iar precipitaţiile dominant solide le asigură creşterea masei.

            În general desfăşurarea lor este condiţionată de limita zăpezilor veşnice, adică de acea valoare de latitudine sau de înălţime dincolo de care zăpada se păstrează multianual, ea transformându-se în timp în gheaţă. Dar, o serie de condiţii locale sau regionale pot face ca masa de gheaţă pe anumite direcţii să coboare sub această valoare (la gheţarii cu volume însemnate de gheaţă rezultate dintr-un aport însemnat de precipitaţii) sau să se afle cu mult deasupra poziţiei acestei limite (relief cu pante foarte mari care nu permit acumularea zăpezii sau regiuni cu precipitaţii reduse).

            Gheţarii se întâlnesc frecvent la latitudini mai mari de 600, la care se adaugă petece pe unele creste alpine dezvoltate în zonele temperate şi în zona caldă (ex. în Anzi, Kenya etc.). Spre exemplu, în zona ecuatorială limita altitudinală se află între 4600 şi 5000 m, la tropice depăşeşte 5000 m, în zonele temperate se află la 3000 m (în cea nordică) şi 1500 (în cea sudică), la Cercul polar în jur de 1000 m de unde scade treptat la 500 m. Diversele estimări privind suprafaţa totală actuală acoperită de gheţari variază între 14,5 şi 16,5 mil. km2; frecvent este indicată valoarea de 15.861.766 km2. După V.M. Kotleakov, 1984, ei reprezintă în Antarctica: -13.979.000 km2, Arctica (calota şi gheţarii din insule); -2.044.250 km2, Europa -19.180 km2, Asia; -118.355 km2, America de Nord; - 123.700 km2, America de Sud 32.300 km2, Africa şi Oceania 845 km2 (fig 30).

            În aceste valori sunt incluşi atât gheţarii care se întind pe suprafaţa uscatului sub formă de platoşe întinse (calote glaciare) sau gheţari montani, dar şi masa de gheaţă care se formează din apa mărilor situate la latitudini foarte mari (ex. packul arctic, banchiza antarctică etc.). Relieful glaciar este legat însă numai de acţiunea celor aflaţi pe uscat.

6.2. Geneza şi dinamica gheţarilor de pe uscat.

Gheţarii   rezultă  prin  acumularea  şi  transformarea  în  timp  a  zăpezii  care persistă de la un an la altul pe suprafeţe slab înclinate sau în depresiuni cu dimensiuni variabile. Căderile anuale de zăpadă formează un strat cu grosime variabilă. La început este o zăpadă pufoasă cu mult aer între cristalele de zăpadă. Cu timpul datorită propriei greutăţi şi a unor topiri parţiale stratul de zăpadă suferă transformări care se concretizează în tasări însoţite de micşorarea până la eliminare a golurilor cu aer şi în modificarea formei cristalelor. Ca urmare, în primii ani stratul are înfăţişarea unei mase neomogene cu porţiuni de zăpadă parţial transformată care se asociază cu gheaţă spongioasă (cu bule de aer), raportul dintre acestea modificându-se în favoarea gheţii de la suprafaţă către bază. De la an la an, sub presiunea exercitată de acumulările de zăpadă tot mai noi, în stratele de dedesubt se produce transformarea gheţii spongioase (névé) în gheaţă lipsită de aer, dar care datorită plasticităţii se deplasează.

            - Dinamica masei de gheaţă este diferită de la un sector la altul fiind dependenţa de mai mulţi factori între care, trei au importanţă aparte.

  • înclinarea suprafeţei pe care se deplasează (este mare pe pantele ridicate din faţa pragurilor; aici masa gheţarului se fragmentează prezentând numeroase crăpături, crevase).
  • mărimea împingerii exercitată în orice loc de volumul de gheaţă care vine din partea superioară (aportul însemnat impune creşterea vitezei).
  • bilanţul glaciar (reprezintă diferenţa dintre aportul de masă de gheaţă dependent de cantitatea de precipitaţii solide ce se acumulează anual şi pierderea gheţii prin topire, la limita exterioară a gheţarului; un aport bogat asigură un bilanţ pozitiv şi împingerea limbilor de gheaţă mult sub limita zăpezilor veşnice; în situaţie inversă (bilanţ negativ) gheţarul va avea dimensiuni mici şi o poziţie superioară limitei).

            Ca urmare, în desfăşurarea spaţială şi în dinamica unui gheţar se pot separa două areale distincte.

  • aria de alimentare - ocupă cea mai mare parte din suprafaţa acestuia; constituie spaţiul în care se acumulează zăpada care apoi se transformă în névé (firn) iar acesta în gheaţă; bilanţul este pozitiv, procesele glaciare sunt intense rezultând o diversitate de forme de relief.
  • aria de topire a gheţii (ablaţie) - se află la periferia gheţarului, frecvent în vecinătatea limitei zăpezilor veşnice, bilanţul este negativ; procesele glaciare şi formele de relief rezultate sunt limitate; extremitatea periferică a acesteia constituie ''fruntea gheţarului'' ce apare de cele mai multe ori abruptă dar fragmentată de crevase ce o împarte în blocuri amestecate cu materiale morenaice transportate; când ea se află la contactul cu oceanul atunci blocurile desprinse vor pluti pe suprafaţa acestuia ca aisberguri.

            Contactul dintre cele două areale corespunde sectorului în care bilanţul glaciar este nul, el reflectând o anumită stare de echilibru; când gheţarul are o alimentare foarte bogată, linia de echilibru este împinsă mult spre periferia lui, iar în situaţia inversă ea se retrage către obârşie. În funcţie de aceste poziţii se diferenţiază gheţarii cu activitate intensă, staţionari sau în regres.

            La acestea se pot adăuga crestele, vârfurile care domină gheţarul prin versanţi cu pante mari pe care se produc avalanşe, dezagregări însemnate alimentând gheţarul cu zăpadă şi blocuri cu dimensiuni variabile. La contactul dintre masa de gheaţă şi versanţi apar două situaţii opuse - mai întâi acumulări de zăpadă şi grohotişuri sub formă de conuri şi poale de blocuri şi apoi aliniamente joase, prelungite în crevase profunde, în faze în care ablaţia este intensă.

3. Tipuri de gheţari.

Gheţarii se pot grupa după criterii diferite:

  • mediul în care se află în - gheţari pe continente şi gheţari marini.
  • zona climatică în care există - gheţari polari, subpolari, din regiunile temperate, calde etc.
  • formă şi dinamică - gheţari montani şi gheţari de calotă.

Ultima diferenţiere este frecvent folosită în cadrul celor două grupe separându-se mai multe subtipuri:

3.1. Gheţarii montani. Sunt cantonaţi în bazinele de recepţie, pe văile şi uneori pe platourile aflate în munţii foarte înalţi indiferent de latitudine. În funcţie de condiţiile climatice care reglează alimentarea şi ablaţia, gheţarii au formă, dimensiuni, o dinamică variată prin care rezultă o multitudine de forme de relief. În multe tratate de geomorfologie sunt prezentate următoarele tipuri de gheţari montani (fig. 32).

- Gheţarii alpini (de vale). - Sunt gheţari complecşi, descrişi şi analizaţi încă din a doua parte a sec. XVIII, în M. Alpi de unde şi numele acordat. Au dimensiuni mari (zeci de kilometri lungime) prezentând o largă arie de alimentare ce cuprinde frecvent bazinul de recepţie al văilor situat la altitudini foarte mari. În vatra bazinului de recepţie, în care se acumulează masa principală de gheaţă se formează circul glaciar. Bilanţul glaciar pozitiv asigură o masă de gheaţă bogată care se înscrie în lungul văii sub forma limbii glaciare care frecvent coboară sub limita zăpezilor perene. Contactul cu versanţii este variat, dar adesea între gheaţă şi pereţii circului sau văii se dezvoltă crevase adânci numite rimaye. În dreptul lor versanţii au pante abrupte. Masa de gheaţă se deplasează cu viteze care diferă atât în lungul văii (mai rapid în sectoarele cu pantă mare) cât şi de-a latul (mai rapid pe centru) dar şi pe verticală. Ca urmare, ea suferă fragmentări reflectate în aliniamentele de crevase, în micşorarea sau creşterea grosimii gheţarului. Un astfel de gheţar creează forme de eroziune (circ, vale, praguri etc.) dar şi de acumulare (morene cu poziţie diferită rezultate din depunerea materialelor transportate) etc.

- Gheţarii de circ. Sunt  gheţari  cu dimensiuni mici. Sunt situaţii în bazinele de recepţie ale văilor aflate în vecinătatea limitei zăpezilor veşnice (perene) unde zăpada acumulată şi formată în firn este redusă şi ca urmare alimentarea depăşeşte cu puţin ablaţia. Dar aceştia apar şi în loje cu dimensiuni reduse situate pe versanţii de deasupra gheţarilor de vale. Aici factorul topografic împiedică  realizarea  unei  acumulări bogate de  gheaţă. Ca  urmare,  gheţarii nu-şi  pot dezvolta decât un circ glaciar care se termină frecvent prin praguri abrupte de mai multe zeci sau sute de metri, de unde şi numele de gheţari suspendaţi. Au fost studiaţi în M. Pirinei fapt care a condus la acordarea apelativului de pirenieni.

- Gheţarii de tip himalayan sunt întâlniţi în M. Himalaya fiind cel mai extins tip din grupa gheţarilor de munte. Are mai întâi caracteristicile gheţarului alpin. Astfel, există un larg bazin de alimentare care asigură o masă de gheaţă enormă ce umple circul dar acoperă şi cea mai mare parte a versanţilor trecând prin şeile de transfluenţă în circurile şi văile vecine. Totodată ea asigură dezvoltarea unor limbi de gheaţă cu lungimi de zeci de kilometri care coboară cu mult sub limita zăpezilor veşnice. Ca urmare, în peisaj se impune în sectorul înalt al munţilor o masă de gheaţă aproape generalizată dominată de vârfuri şi creste cu porţiuni de versanţi abrupţi din care pornesc adevărate fluvii de gheaţă care înaintează pe văi spre baza munţilor. Această dezvoltare amplă se datoreşte climatului musonic ce asigură în Himalaya cantităţi foarte mari de precipitaţii.

- Gheţarii  de  tip kilimandjaro (în stea)  s-au  dezvoltat  în craterele unor vulcani stinşi situate la altitudini superioare limitei zăpezilor veşnice. În faza maximă de dezvoltare, gheaţa acumulată în crater poate deborda pe versanţii exteriori ai conului creând limbi scurte cu dispoziţie radială de unde înfăţişarea unei stele. Au fost descrişi în munţii vulcanici din Kenia şi Tanzania ale căror cratere se află mai sus de 4500 m, dar şi cei din America (Cotopaxi şi Chimborazo la peste 6000 m)

- Gheţarii de piemont (alaschian) sunt întâlniţi în munţii din lungul litoralului peninsulei Alaska. Au elementele gheţarilor de vale, specificul lor fiind însă dat de forma finală de acumulare a gheţii care este amestecată cu blocuri şi bolovani pe câmpia litorală. Aici rezultă conuri de gheaţă, simple sau suprapuse parţial, care formează o treaptă între munte şi ocean similară câmpiilor piemontane.

- Gheţarii mixti  de  platou şi vale (norvegian)  -   au  două  sectoare  semnificative  unul   de acumulare a gheţii pe mici platouri reprezentând porţiuni dintr-o peneplenă veche (caledoniană) înălţată la peste 1500 m (formează minicalote de gheaţă) şi mai multe limbi de gheaţă scurte care se desprind din acestea coborând pe văi. În prezent, există în nordul Norvegiei, dar în pleistocen au avut o dezvoltare largă şi în Scoţia, Ţara Galilor etc. reprezentând o îmbinare între gheţarii de calotă şi cei de vale (fig. 31, 32).

3.2. Gheţarii de calotă.  Sunt  cei  mai   extinşi  acoperind  suprafeţe  continentale foarte mari sub forma unor platoşe de gheaţă cu grosimi de la câteva sute de metri la peste 4000 m. Sunt separate câteva tipuri.

- Gheţarul antarctic -  este cel mai mare de pe Glob, ocupă 97,6% din suprafaţa continentului (13.650.000 km2), are un volum de gheaţă de aproape 30 milioane km3 şi o grosime maximă în sectorul Polului sud de 4776 m. Reprezintă o imensă cupolă bombată în sectorul central. A rezultat din unirea maselor de gheaţă provenind din şapte calote mai mici şi care coboară spre contactul cu oceanul planetar şi în care înaintează pe lăţimi variabile ca gheţari de şelf. Relieful subglaciar este format din platouri, depresiuni (unele cu baza sub nivelul mării), creste rotunjite etc. Masa de gheaţă a calotei este dominată local de unele vârfuri sau creste montane numite nunatakuri (însumează o suprafaţă de 330.000 km2) care sunt concentrate în regiunile periferice. Pe aceştia apar gheţari locali sub formă de limbă ce ajung la lungimi de mai multe sute de kilometri şi lăţimi de câţiva zeci de kilometri; masa de gheaţă care înaintează cu viteze de câteva sute de metri pe an ajunge la ocean unde se contopeşte cu gheţarii de şelf, constituind sursa de alimentare principală a acestora (fig. 33).

            Gheţarii de şelf sunt mase de gheaţă care continuă deasupra şelfului gheţarii de pe continent. Se   întind  în  lungul  continentului  pe  17.800 km,  au  o  suprafaţă  de   cca 1,55 mil. km2, un volum de peste 700.000 km3, lungimi de mai multe mii de kilometri (mai ales în marile golfuri ale continentului). Din aceştia se desprind blocuri de gheaţă (aisberguri) care plutesc în derivă până la latitudini de 500.

- Gheţarul groenlandez  reprezintă  o  masă de gheaţă care acoperă cca 83% din Groenlanda, adică peste 1,8 mil. km2, având grosimi de câteva sute de metri la periferie şi aproape 3000 m în sectorul central. Platoşa de gheaţă (icefjeld) are o mişcare lentă (câţiva metri/an), un microrelief ondulat cu multe crevase; acoperă în cea mai mare parte un platou bazaltic, aflat la 500-1000 m înălţime; doar la marginile insulei sunt munţi granitici cu altitudini de 2500-3300 m. Din calotă şi din gheţarii montani se desprind limbi de gheaţă care se deplasează cu viteză mare (de la câteva sute la câteva mii de metri pe an), spre ţărmul Groenlandei generând aisberguri. La procesul de ablaţie a masei de gheaţă din vecinătatea ţărmului contribuie şi praful care o acoperă sub forma unei pelicule.

- Gheţarul islandez -  este  caracteristic   insulelor   cu   activităţi  vulcanice (ex. Islanda) şi care sunt situate la latitudini polare. Condiţiile climatice favorizează dezvoltarea unei calote glaciare care acoperă o bună parte din insulă; din ea radiază limbi de gheaţă pe văi. Elementele noi sunt determinate de erupţiile vulcanice sau de geiseri care topesc o bună parte din masa de gheaţă creând tumultoase cursuri de apă subglaciare.

- Gheţarul de tip Spitzbergen -  este specific insulelor de la latitudini mari cu un relief variat alcătuit din platouri la altitudini mai  mari  de  limita  zăpezilor    perene (500-600 m) dar şi din munţi. Ca urmare, se dezvoltă platouri glaciare mici, iar în munţi, gheţari de vale. Limbile glaciare desprinse din acestea ajung la ţărm unde topirile din sezonul cald produc şuvoaie de apă şi ruperea gheţarului în numeroase blocuri. Astfel de gheţari au modelat Scoţia şi Ţara Galilor.

 

4. Gheţarii în istoria geologică a Pământului.

Gheţarii  sunt  legaţi de  regiunile cu  climat  rece  unde  cad  precipitaţii  solide ce persistă multianual. De regulă, acestea corespund zonelor polare. Pe suprafaţa continentelor există urme ale acţiunii gheţarilor, fie ca forme de eroziune, fie ca depozite, gradul de păstrare al lor fiind în funcţie de mai mulţi factori, dar în primul rând de vechime. Analiza acestor urme a condus la identificarea unor perioade de timp când clima Pământului a devenit mai rece ceea ce a permis extinderea calotelor glaciare polare spre latitudini mai mici şi dezvoltarea de gheţari în lanţurile de munţi indiferent de latitudine, dar deasupra limitei zăpezilor veşnice.

 - Cele  mai  vechi  urme  glaciare au fost  identificate  în  Australia, Africa de Sud, Canada, Podişul Braziliei, India. Ele aparţin paleozoicului şi sunt reprezentate de depozite morenaice cimentate (tillite); atunci aceste regiuni făceau parte din blocuri continentale desfăşurate la latitudini polare şi subpolare.

            - Cele mai numeroase forme de relief glaciar sunt legate de fazele glaciare din pleistocen. În această perioadă geologică s-a produs o evoluţie ritmică a climatului caracterizată prin alternanţe de faze de climat rece şi faze de climat cald, celor dintâi corespunzându-le expansiuni glaciare.

            - Factorii care pot provoca răcirea climei Pământului sunt multiplii, însă generarea unor faze care să se poată înscrie într-o evoluţie relativ ciclică de glaciaţiuni, presupune interferarea acţiunii lor. Toţi aceşti factori acţionează asupra cantităţii de radiaţie solară pe care o primeşte suprafaţa terestră, micşorând-o în cazul răcirii sau mărind-o în situaţia încălzirii. Sunt invocate mai întâi cauze extraterestre care la intervale de zeci de mii de ani pot provoca alternativ aceste situaţii. Între acestea sunt - variaţia unghiului realizat de axa terestră cu planul orbitei terestre, evoluţia oblicităţii orbitei terestre, evoluţia activităţii solare etc. La acestea s-ar adăuga intervenţia unor factori tereştri între care orogenezele însoţite de vulcanism intens în urma căruia atmosfera ar deveni opacă, iar energia solară mult diminuată, evoluţia plăcilor care ar determina deplasarea spaţiilor continentale spre latitudini mari, modificări planetare şi regionale ale circulaţiei maselor de aer şi ale curenţilor oceanici reci şi calzi, mişcările epirogenetice pozitive care ar înălţa sistemele de munţi cu mult deasupra limitei zăpezilor perene etc.

- Glaciaţiunea pleistocenă a lăsat urme evidente pe toate continentele. Gheţarii au acoperit o suprafaţă de peste 43,5 mil. km2, deci de circa trei ori mai mult în raport cu situaţia actuală. Aceştia au avut o desfăşurare deosebită pe continentele nordice (fig. 33).

În Europa a ocupat 5,5 mil. km2. Centrele glaciare principale ce-au generat calote care s-au îmbucat au fost în Scandinavia, Urali, Novaia Zemlia şi Scoţia –Walles. Calota europeană în faza maximă de dezvoltare a ocupat nordul, vestul şi centrul continentului coborând în est în Câmpia Rusă până la latitudinea Kievului; se adăugau o mulţime de gheţari în Alpi, Pirinei, Carpaţi, Balcani etc. S-au manifestat trei, patru faze glaciare separate de faze interglaciare; în unele situaţii sau separat subdiviziuni numite stadiale glaciare şi interglaciare. Acestea au căpătat numele locurilor unde urmele sunt reprezentative (Elster, Saale, Vistula în centrul Europei, Lihvino, Nipru şi Valdai în estul Europei, pentru evoluţia calotelor; Donau, Günz, Mindel, Riss, Würm pentru sistemul glaciar montan).

În America de Nord calota formată prin extinderea maselor de gheaţă din cinci centre polare (din Labrador şi până în Alaska) a înaintat în faza maximă până la latitudinea de 37030' (confluenţa râurilor Mississippi cu Misouri) ocupând o suprafaţă de 11,5 mil. km2. Sunt separate fazele glaciare Nebraska, Kansas, Illinois şi Wisconsin.

            În Asia centrele glaciare care au generat calote s-au situat în Peninsula Taimâr, Podişul Siberiei, Siberia de est şi peninsula  Kamciatka, evoluţia lor fiind legată de patru-cinci faze glaciare. S-au adăugat gheţarii din regiunile montane înalte (Caucaz, Asia Centrală, Himalaya etc.).

            În emisfera sudică suprafaţa cea mai mare a fost în Antarctica, apoi în America de Sud la latitudini mai mari de 420 şi în Anzi; în Tasmania (a existat o calotă care a acoperit o bună parte din insulă) iar în Noua Zeelandă au dominat gheţarii montani.

            5. Procese şi forme de relief glaciare

            Gheţarii reprezintă un însemnat agent modelator al scoarţei terestre. Masa de gheaţă încărcată cu grohotişuri, praf etc. se deplasează cu viteze diferite în funcţie de mărimea pantei şi grosimea ei. Gheţarul exercită trei procese -eroziunea asupra suprafeţei cu care intră în contact, transportul gheţii şi a materialelor cu care se încarcă şi acumularea materialelor în diferite sectoare unde gheţarul se degradează. Importanţa celor trei procese în unele situaţii a fost exagerată (gheţarii aveau un rol în evoluţia reliefului la fel ca şi apele curgătoare), iar alteori minimalizată (gheţarii acoperă un relief preexistent conservându-i caracteristicile). În realitate, gheţarii se instalează pe un paleorelief, îl modelează schimbând multe din caracteristicile sale şi creează forme de relief care îi aparţin. Cu cât durata acţiunii gheţarilor este mai mare cu atât rezultatele modelării lor sunt mai numeroase, iar după topirea completă a gheţii, peisajul va fi dominat de acestea.

            Formele de relief aparţin celor două procese contradictorii - eroziunii glaciare (exaraţie) şi acumulării glaciare. Ele au dimensiuni, înfăţişare şi alcătuire deosebite de la un gheţar la altul evidenţiind specificul modelării locale sau regionale. Eliminând caracteristicile particulare şi păstrând elementele comune se ajunge la diferenţierea de tipuri. Prima grupare a tipurilor este impusă de procesele care le-au creat, iar în cadrul acestora diferenţieri în funcţie de tipul de gheţar generator.

            5.1. Relieful creat de eroziune.

            Eroziunea glaciară (exaraţia) se manifestă diferit în funcţie de mai mulţi factori:

  •  viteza de deplasare a masei de gheaţă (exaraţia este ridicată la viteze mici întrucât puterea de scrijelire este amplificată de durata mai mare a exercitării procesului);
  • grosimea  masei de gheaţă care presează rocile subglaciare (cu cât este mai mare cu atât exaraţia va fi mai intensă);
  •  panta suprafeţei subiacente (pe pante mici şi contrapante, eroziunea este mult mai activă);
  •  rezistenţa rocilor din care este alcătuită suprafaţa subglaciară (rocile moi sunt uşor de dislocat în raport cu cele dure);
  •  încărcătura masei de gheaţă cu blocuri şi grohotişuri (cu cât este mai mare cu atât puterea de scrijelire este mai intensă).

            Formele de relief create prin eroziunea glaciară sunt diferite la gheţarii montani în raport cu cei de calotă cu toate că există şi numeroase elemente comune.

            5.1.1. Relieful de eroziune specific gheţarilor montani.

            Rezultatele procesului de eroziune (exaraţie) sunt diferite în funcţie de mărimea gheţarului impusă de climat şi de caracteristicile reliefului preglaciar, durata acţiunii şi poziţia lui în raport cu limita zăpezilor perene. Cu cât un gheţar are un bazin de alimentare mai larg şi o acumulare de zăpadă mai bogată care să se transforme în gheaţă, cu cât acţiunea lui este de durată. Cu cât aceasta se desfăşoară la altitudini mari în raport cu zona de topire cu atât morfologia creată este mai diversificată şi are dimensiuni deosebite. Indiferent de tipul de gheţar montan, două forme de eroziune sunt comune - circul şi pragul din faţa acestuia. La cei care au un volum de gheaţă mare se adaugă valea glaciară, pragurile, bazinetele depresionare şi umerii glaciari. Între microforme sunt striurile, rocile moutonate, pereţii abrupţi 8fig. 32).

            - Circurile glaciare (căldări, kar) sunt excavaţii în care se acumulează zăpada ce se transformă în gheaţă. Aceasta acţionând asupra ei o lărgeşte şi adânceşte. Ele se pot situa la obârşia unor văi alpine sau în diferite nişe suspendate pe versanţii circurilor mari sau deasupra unor pereţi abrupţi din lungul văilor. Ca urmare, există circuri glaciare extinse, ce cuprind suprafeţe mari din bazinele de recepţie ale unor văi şi care sunt rezultatul unei evoluţii de durată şi circuri mici cu caracter suspendat în care volumul de gheaţă este redus.

În geneza circurilor se interferează mai mulţi factori - unii care au acţionat anterior realizării gheţarului, iar alţii care s-au manifestat concomitent cu acesta.

În prima grupă se include eroziunea fluviatilă, torenţială exercitată în bazinul superior al văilor la care se asociază îngheţ-dezgheţul şi nivaţia care au impus retragerea versanţilor şi dezvoltarea la baza lor a unor poale de grohotiş. Prin acţiunea acestora, obârşiile devin mai largi având sectoare cu pantă mai lină (rezultat al retragerii versanţilor) mai ales în spatele (amonte) unor bare de roci dure ce au o desfăşurare relativ perpendiculară pe direcţia văii.

În cea de a doua grupă se combină acţiunea gheţarului cu cea a proceselor periglaciare (active pe versanţi deasupra gheţarului dar şi pe contactul acestuia cu pereţii limitrofi. Gheţarul va exercita o eroziune activă asupra pereţilor ce-l înconjoară dar şi asupra suprafeţei excavaţiei în care se află. Dacă în circ sunt roci cu rezistenţă mai mică, aflate în faţa unei bare de roci dure, iar masa de gheaţă este groasă, atunci exaraţia (eroziunea gheţii) va adânci şi lărgi excavaţia şi va dezvolta spre vale (aval de circ) un prag (pe aliniamentul rocilor cu rezistenţă mare). Pe latura opusă pragului, la contactul gheţarului cu versanţii se vor dezvolta crăpături adânci (rimaye) între aceştia şi gheaţă datorate deplasării gheţii, dar şi topirii generate de căldura emisă de pereţi circului. Frecvent aliniamentele fostelor rimaye apar la baza versanţilor circului sub forma unor pante abrupte.

            Diferenţele locale în alcătuirea petrografică sau în desfăşurarea stratelor geologice determină variaţii în configuraţia generală a circurilor care pot fi simetrice, asimetrice, cu un contur simplu sau ondulat etc.

            În munţii înalţi (ex. Alpi, Carpaţi, Pirinei în Europa) în cuaternar s-au produs câteva faze glaciare, iar rezultatul în multe masive este reflectat nu numai de dimensiunile circurilor ci şi de existenţa mai multor generaţii care alcătuiesc forme complexe cu excavaţii la altitudini deosebite (ex. în Alpi în afara generaţiei actuale de circuri cu gheţari aflate la peste 3000 m există forme mai vechi la 2000-2500 m lipsite de gheaţă).

            După topirea gheţarilor în circuri, în spatele pragului sau a diferitelor mase de grohotiş (vechi şi actual) prin acumularea apei rezultă lacuri numite în România, tăuri, zănoage.

            - Văile glaciare (troghuri) există doar la gheţari cu dimensiuni mari la care gheaţa din circuri înaintează pe văile create anterior prin eroziune lineară. Aceasta încărcată cu materiale provenite de pe versanţi sau din circ produce erodarea fundului văilor şi a bazei versanţilor (fig. 32).

Profilul transversal al văii se va modifica în timp luând forma literei ''U''. La văile glaciare mari profilul are o înfăţişare complexă fiind alcătuit din două-trei deschideri cu aceasta alură (forma de „U”) la care în bază se adaugă cea de ''V''. Primele sunt rezultatul pe de o parte a modelării realizată de limbile de gheaţă aparţinând la două, trei faze sau stadii glaciare când volumul de gheaţă s-a micşorat treptat, iar pe de altă parte acţiunii îngheţ-dezgheţului şi nivaţiei care a determinat retragerea sectorului de pe versantul de deasupra. Secţiunea în formă de ''V'' aparţine eroziunii fluviatile postglaciare. Explicaţia este simplistă întrucât în natură pot interveni o mulţime de factori care să conducă la multiplicarea formei în trepte (alternanţa de pachete groase de strate de roci cu rezistenţă diferită, structura geologică etc.) ce pot fi create prin procese asociate glaciarului (gelivaţia, nivaţia) sau la simplificarea ei (prezenţa unei mase de gheaţă foarte bogată dintr-o fază glaciară poate duce la eliminarea multor trepte create anterior, inclusiv de către gheţari cu volum mai mic ce-au existat în intervalele precedente.

În lungul văilor glaciare (mai ales la cele cu întindere mare) se disting alternanţe de bazinete depresionare alungite cu fund larg, cu morene şi lacuri glaciare care alternează cu sectoare înguste în dreptul unor praguri cu diferenţe de nivel de la mai mulţi zeci de metri la peste o sută metri (pe ele adesea sunt cascade, dar uneori sunt secţionate de râuri rezultând chei). Această configuraţie este rezultatul eroziunii glaciare care s-a produs diferit datorită pe de-o parte alcătuirii petrografice deosebite în lungul văii (bazinetele coincid cu prezenţa unor roci cu rezistenţa mai mică iar pragurile unor aliniamente de roci dure), iar pe de altă parte acumulării variabile a gheţii ceea ce face ca în unele sectoare volumul acesteia să fie mai mare, iar altele mai mic (volumele însemnate rezultate mai ales la confluenţa gheţarilor, au exercitat aici o eroziune intensă ce-au dus la crearea de bazinete). Praguri apar şi la confluenţa unor limbi glaciare secundare cu gheaţă puţină cu limba gheţarului principal, întrucât primele nu pot exercita o adâncire la fel de rapidă ca cea făcută de gheţarul de bază. Ca urmare, văile gheţarilor adiacenţi capătă înfăţişarea de ''văi suspendate'' deasupra pragurilor pe care gheaţa se sfarmă în blocuri

            Bazinetul depresionar cu poziţia cea mai joasă rezultă prin eroziunea exercitată de limba glaciară în sectorul frontal; evoluţia limbii cu faze de înaintare şi de retragere determină nu numai extinderea bazinetului dar şi o morfologie aparte cu morene frontale, excavaţii lacustre etc.

            - Platourile glaciare - se întâlnesc în munţii înalţi care păstrează petece de suprafeţe de nivelare preglaciare. Ele au dimensiuni mici şi au permis realizarea unei mase de gheaţă cu grosimi mai reduse care se continuă la exterior prin limbi de gheaţă scurte ce coborau pe văi. Ca urmare, în afara unei eroziuni slabe pe platou dar diferită în funcţie de volumul de gheaţă se mai realizează şlefuirea muchiilor versanţilor pe unde curg limbile de gheaţă. După topirea gheţii, pe platou rămân mici excavaţii cu ochiuri de apă.

            - Custurile (karlingurile) sunt interfluvii de tip ascuţit (creste zimţate cu versanţi abrupţi) care separă circurile şi uneori văile glaciare. Sunt rezultatul evoluţiei prin procese de îngheţ-dezgheţ, avalanşe şi prăbuşiri înregistrate pe versanţii situaţi deasupra gheţarilor. Ca urmare sunt creste individualizate prin intersecţia versanţilor care s-au retras prin aceste procese.

            - Şeile de transfluenţă - reprezintă sectoare joase la nivelul interfluviilor ce separă gheţarii cu volum deosebit de mare şi prin care gheaţa trece de la unul la celălalt. Deci, ele suferă o eroziune produsă prin scurgerea gheţii. Sunt frecvente la gheţarii alpini şi mai ales himalayeni.

            - Spinările de berbeci (roches mountonnés) sunt proeminenţe formate din roci mai dure situate frecvent pe pragurile glaciare ce au suferit o rotunjire determinată de masa de gheaţă care le acoperă; au profil convex şi sunt grupate.

            - Striurile glaciare - se păstrează pe rocile dure ale pragurilor apărând sub forma unor şenţuleţe mai mult sau mai puţin paralele; au rezultat prin scrijelirea suprafeţei pragurilor produsă de blocurile de rocă dură conţinute de masa gheţarului (frecvent rezultă prin smulgerea lor din circ sau fundul văii.

            5.1.2. Relieful de eroziune creat de gheţarii de calotă.

            Formele de relief  sunt la fel de numeroase dar dimensiunile sunt mai mari, ele fiind rezultatul acţiunii în timp îndelungat a unei platoşe de gheaţă cu grosimi de la câteva sute la mai multe mii de metri (fig. 33).

            - Fjeldul  (câmpiile de eroziune) constituie forma de relief cu dimensiunile cele mai mari. La origine a reprezentat o suprafaţă cvasiorizontală (câmpie, podiş, munţi nivelaţi etc.) pe care s-a dezvoltat calota glaciară. Deplasarea lentă a masei de gheaţă spre periferie a impus remodelarea diferenţiată a suprafeţei subglaciare creând excavaţii unde rocile au fost mai moi separate de movile şi culmi alungite rotunjite axate pe stratele mai dure. După topirea calotei în depresiuni au rezultat lacuri (ex. nordul Canadei, Finlanda).

            - Nunatakurile sunt vârfuri de munţi care s-au situat deasupra calotei glaciare şi care au suferit pe de-o parte atacul avalanşelor şi îngheţ-dezgheţului pe versanţii neacoperiţi de gheaţă, iar pe de altă parte eroziunea gheţarului care la nivele diferite ale grosimii calotei au tăiat în baza lor ''trepte de exaraţie''.

            - Rocile mountonate şi striurile au rezultat în acelaşi mod ca şi la gheţarii montani numai că identificarea lor în prezent este mai dificilă întrucât după topirea calotei au suferit transformări sau au fost acoperite de depozite, soluri şi vegetaţie.

            - Văile glaciare sunt frecvente în regiunile înalte, muntoase cu care calota intra în contact sau la marginea munţilor şi podişurilor de la exteriorul calotei glaciare. Limbile de gheaţă s-au dezvoltat în lungul văilor preglaciare; ele se deplasau cu viteze mari au modificat configuraţia anterioară creând văi adânci cu bazinete şi praguri. În cazul celor care ajung la ţărmul mărilor polare, limbile înaintează pe şelf pe  care îl erodează. (Groelanda, Antarctica). Situaţii similare au fost în pleistocen în Labrador, Peninsula Scandinavă, Scoţia etc. Aici după topirea gheţii şi ridicarea nivelului Oceanului planetar, apa acestuia le-a inundat creând un tip aparte de ţărm (fiorduri).

            5.2. Relieful de acumulare

            În afara gheţii, gheţarul conţine şi bucăţi de rocă cu dimensiuni variabile şi care au o provenienţă multiplă. O parte rezultă din degradarea versanţilor de deasupra gheţarului prin procese periglaciare (îndeosebi dezagregări şi avalanşe), altele provin din erodarea suprafeţei subglaciare (smulgere de bucăţi de rocă sau şlefuire); la acestea se adaugă praful antrenat eolian din alte regiuni, dar şi bucăţi de rocă cărate de şuvoaiele de apă în sezonul cald în zona de ablaţie. Materialele cad pe suprafaţa gheţii, la marginea gheţarului sau sunt deplasate pe fund. Ca urmare, ele suferă un grad de uzură în funcţie de distanţa deplasării şi de mărimea lor. În general blocurile, pietrişurile sunt puţin rotunjite şi destul de heterogene ca alcătuire şi poartă numele de morene. Sunt diferite ca provenienţă şi dimensiuni la cele două tipuri majore de gheţari - montani şi de calotă.

            5.2.1. Morenele gheţarilor montani

            La gheţarii activi cu dimensiuni mari se disting în funcţie de poziţia lor în raport cu masa de gheaţă, câteva tipuri:  

  • morene laterale -   aflate la contactul gheţarului cu versanţii, materialele provenind de pe aceştia fiind rezultatul dezagregării şi avalanşelor, dar şi blocuri şi pietre smulse de gheaţă de pe pereţii unde intră în contact direct cu roca; 
  • morene interne - reprezintă materiale prezente în masa de gheaţă; provin din materiale căzute pe suprafaţa gheţarului dar care fie că au fost acoperite în timp de strate noi de gheaţă, fie că au suferit căderi în interiorul lui prin sistemul de crevase;
  • morene de fund - se găsesc pe suprafaţa subglaciară şi dominant sunt materiale smulse de gheţar din acesta;  
  • morene mediane - prezente în limbile marilor gheţari în aval de confluenţe; au rezultat din unirea morenelor laterale ale limbilor de gheaţă ce au intrat în contact şi s-au contopit;
  • morene frontale (terminale) sunt desfăşurate în faţa limbii glaciare; provin din materialele împinse de către limba glaciară în faza de înaintare; au formă semicirculară constituind un val de nisipuri şi pietrişuri;
  • drumlinurile - sunt materiale acumulate în spatele morenei frontale sub forma unor movile teşite şi slab alungite; provin din morena de fund după retragerea frunţii limbii de gheaţă.

            Prin topirea gheţarului materialele transportate sunt acumulate în circuri, dar mai ales în lungul văii unde formează morene laterale, de fund, frontale şi drumlinuri. Cele din circuri şi laterale sunt înguste, au grosime mică, iar materialele sunt grosiere şi puţin transformate (rulate). Morenele de pe fundul văii sunt alungite, au repartiţie diferită în cadrul bazinelor depresionare, materialele au dimensiuni mai mici şi un grad de rulare mai avansat cu cât sunt mai departe de sursa de provenienţă. La multe materialele grosiere sunt acoperite de pânze de pietrişuri mărunte şi nisipuri depuse de şuvoaiele de apă subglaciare. Situaţia este frecventă în bazinetul depresionar terminal mai ales la drumlinuri.

            După topirea gheţarilor proceselor periglaciare de pe versanţi furnizează o cantitate mare de grohotişuri care ajung la baza lor acoperind morenele; ele umplu multe din excavaţiile lacustre. De asemenea, râurile care străbat circurile şi văile dispunând de apă multă produc modificări multiple în fizionomia reliefului glaciar.

            5.2.2. Morenele şi depozitele fluvioglaciare ale gheţarilor de calotă.

            Formele rezultate din acumularea materialelor transportate de către gheţarii de calotă se disting prin: - dimensiuni foarte mari, arealul extins pe care sunt răspândite, alcătuire şi geneză complexă. Materialele transportate au rezultat dominant din eroziunea exercitată de calota de gheaţă asupra reliefului subglaciar moştenit la care se adaugă cele provenite din modelarea periglaciară a versanţilor munţilor aflaţi deasupra gheţii, ca şi acelea erodate şi transportate de şuvoaiele de apă subglaciare dezvoltate la periferia masei de gheaţă.

            Acumularea lor creează un relief specific care se poate observa după topirea calotelor de gheaţă. În prezent, pot fi văzute în Canada, Finlanda, în nord-vestul Rusiei etc. Cele mai semnificative forme (fig. 32) sunt:

  • morenele de fund -  au  cea mai largă desfăşurare fiind reprezentate de movile, coline, blocuri şi pietrişuri slab rulate dispersate pe toată suprafaţa ce-a fost acoperită de masa de gheaţă. Între ele există microdepresiuni mlăştinoase sau cu lacuri.
  • morenele frontale, numite în Finlanda salpauselka - apar ca valuri colinare de pietriş, nisip şi blocuri care se întind pe sute de kilometri; au rezultat din materialele împinse de marginea calotei de gheaţă; în Europa au fost identificate trei aliniamente de morene frontale care reflectă stadii diferite ale poziţiei limitei calotei glaciare în ultima fază a evoluţiei sale.
  • drumlinurile - sunt grupări de coline alungite teşite cu lungimi de până într-un kilometru, lăţimi de zeci sau sute de metri şi înălţimi de câteva zeci de metri orientate în sensul deplasării masei de gheaţă; sunt legate de marginea calotei constituind morene învelite parţial de pânze de nisip, pietriş.
  • ösaruri (eskere) - sunt mase de pietriş şi nisip aduse din morenele de fund de către şuvoaiele de apă subglaciare şi acumulate la marginile calotei pe măsura retragerii ei. Ca urmare, rezultă nişte culmi netede joase cu lungimi foarte mari şi lăţimi de câteva zeci (sute) de metri.
  • kamesurile - sunt  coline  cu  formă rotunjită alcătuite din depozite stratificate (nisipuri şi argile). Aceste materiale au fost acumulate în cuvete lacustre aflate pe gheaţă la marginea calotei şi în care debuşau şuvoaie inglaciare; după topirea gheţii, ele s-au depus luând forma de coline sau movile.
  • blocurile eratice  sunt mase de rocă cu dimensiuni foarte mari care s-au prăbuşit din nunatakuri peste masa de gheaţă; deplasarea gheţii a dus la transportarea blocurilor către regiuni aflate la periferia calotei, iar după topirea gheţarului, ele au rămas aici. Aşa sunt blocurile de granit de Rapakiwi din Karelia şi nordul Finlandei care au fost transportate pe sute de kilometri fiind în prezent în Estonia şi la nord de Petersburg; blocurile eratice din Labrador au fost cărate până în nordul S.U.A (ex. la Washington).
  • pradolinele  (urstromtäler)    reprezintă  culoare   largi desfăşurate  între  aliniamente   de morene frontale fiind paralele pe zeci şi sute de kilometri cu acestea. Reţeaua de râuri postglaciare le urmăreşte pe distanţe mari (ex. Oderul, Elba în Câmpia germano-poloneză)
  • sandrele sunt câmpii piemontane dezvoltate la exteriorul calotelor glaciare; au rezultat prin suprapunerea conurilor de pietrişuri şi nisipuri cărate din morenele frontale de către cursurile de apă formate la marginea calotei prin topirea gheţii; constituie principala formă fluvioglaciară.
  • zoliile - sunt microdepresiuni în câmpiile glaciare sau fluvioglaciare rezultate prin tasarea materialelor ce acopereau blocuri de gheaţă izolate, proces survenit după topirea acestora.

 

Crionivaţia şi rezultatele manifestării ei (relieful crionival sau periglaciar)

 

 

            Probleme:

  • Crionivaţia – sistem morfogenetic specific regiunilor cu climat rece.
  • Agenţi, procese, structuri şi forme de relief specific. 
  • Modul de acţiune a cuplului îngheţ-dezgheţ şi a zăpezii în crearea unor forme de relief, depozite şi structuri specifice.
  • Alţi agenţi a căror acţiune se combină cu crionivaţie.
  • Diferenţieri spaţiale şi evolutive reflectate în peisajele generate în principal de
  • crionivaţie.

 

 

1. Condiţiile de manifestare a crionivaţiei

Crionivaţia reprezintă un termen compus care defineşte acţiunea complementară a doi agenţi frigul şi zăpada. Primul se exprimă prin succesiuni de faze de îngheţ şi dezgheţ iar cel de al doilea îndeosebi prin tasări şi eroziune – transport  - acumulări nivale.

Condiţiile  ce facilitează producerea proceselor sunt în principal de natură climatică la care se adaugă caracteristicile rocilor (îndeosebi proprietăţile fizice şi mecanice), gradul de acoperire a terenului cu vegetaţie şi alcătuirea acesteia, gradul de umectare al rocii sau depozitului etc. ce au rol de diversificare spaţială şi evolutivă a proceselor.

Dacă acţiunea gerului se produce peste tot pe suprafaţa Pământului unde temperaturile oscilează în jurul valorii de 00 cea a zăpezii este concludentă pe pantele ce permit acumularea în volum mare şi deplasarea acesteia. Ca urmare, ele vor fi specifice regiunilor polare, subpolare şi în munţii înalţi indiferent de latitudinea unde se află dar a căror creste sunt la altitudini la care temperaturile multe luni sunt negative sau în vecinătatea lui 00. Procesele sunt active pe pantele lipsite de vegetaţie, pe rocile heterogene ca alcătuire şi cu multe diaclaze crăpături în care există o anumită cantitate de apă, pe versanţii subpolari şi alpini expuşi ceţii sau ploilor reci etc. Astfel de condiţii sunt frecvent întâlnite la latitudini de peste 600 (Siberia, Arhipelagul nord canadian, Alaska, nordul Peninsulei Scandinavia, Patagonia etc.) precum şi pe crestele lanţurilor muntoase situate în zona temperată (la peste 2000 m) şi zona caldă (la peste 3500 m). La periferia acestora există regiuni întinse în care producerea proceselor crionivale se face sezonier sau pe intervale de timp mai scurte iar rezultatele sunt forme de relief cu dimensiuni reduse care se asociază altora create de alţi agenţi.

 

2. Agenţi, procese, structuri şi forme de relief:

În regiunile cu temperaturi negative şi zăpadă în cantităţi moderate acţionează în crearea formelor de relief mai mulţi agenţi şi procese dar două (frigul şi zăpada) au rol esenţial prin durată, intensitate şi rezultate.

2.1. Acţiunile frigului  sunt exprimate prin variaţii termice în jurul valorii de 00. El constituie agentul morfodinamic principal care dă naştere la cele mai multe forme de relief periglaciare şi contribuie indirect la acţiunea altor factori genetici din regiunile reci.

- Gelivaţia este o acţiune complexă a frigului asupra atât a rocilor ce intră în contact direct cu variaţiile termice cât şi a elementelor din depozitele existente pe platouri sau versanţi.

Mecanismul manifestării gelivaţiei se face prin două procese de natură termică – creşteri şi scăderi de volum ale componentelor ce alcătuiesc masa rocilor. Ele sunt urmate pe de o parte de sfărâmarea acesteia (dezagregare) în elemente cu dimensiuni variabile în funcţie de diferit e condiţii locale. Acţiunea frigului este deosebită în raport cu prezenţa sau absenţa apei în fisurile sau crăpăturile din rocă. În prima situaţie prin îngheţarea apei creşte volumul ocupat de aceasta sub formă solidă situaţie care generează presiuni asupra pereţilor crăpăturilor şi lărgirea dar şi creşterea în lungime a lor. La temperaturi pozitive gheaţa se topeşte parţial sau total la baza crăpăturilor acumulându-se materiale desprinse de pe pereţii ei. Prin repetarea procesului rezultatele se însumează şi conduc la desfacerea rocii în blocuri şi bolovani colţuroşi (grohotişuri). Procesul de dezagregare a rocilor prin acest mecanism este numit criofracţie.

Procesul este deosebit de activ când trecerea de la îngheţ la dezgheţ este rapidă iar amplitudinea dintre valorile termice extreme este mare (ex. minimă – 150, maximă 100, amplitudinea 250). În aceeaşi măsură stimulative sunt macrogelivitatea rocilor facilitată de heterogenitatea ca alcătuire fizică şi chimică, de un grad ridicat de stratificare şi mai ales de un volum însemnat de goluri umplute parţial sau total de apă.

Rezultatele producerii îngheţ-dezgheţului reflectate în formele de relief şi în peisaje sunt condiţionate de doi factori esenţiali:

  • adâncimea până la care se înregistrează ciclicitatea îngheţ-dezgheţului. Aceasta este dependentă de climat. Se pot distinge câteva situaţii. În regiunile polare şi pe crestele muntoase situate la altitudini ridicate în care temperatura medie anuală este sub 20. Aici se separă la suprafaţa terenurilor un orizont cu grosimi reduse care în timp de 2-3 luni (vara) se poate dezgheţa zilnic sau pe un interval de mai multe săptămâni sub care pe grosimi diferite rocile sunt îngheţate permanent. Deci, efectele ciclului îngheţ-dezgheţ sunt legate de orizontul de la suprafaţă dar nu trebuie omise nici influenţele celui de dedesubt care este puternic îngheţat (o masă de rocă şi gheaţă). O altă situaţie este frecventă în regiunile subpolare şi temperate şi în etajul subalpin montan unde îngheţul este sezonier şi pe adâncimi mai mari şi unde sunt frecvente zilele de dezgheţ total. Se produc efecte importante când dezgheţul sau îngheţul sunt relativ bruşte; sunt frecvente la trecerea sau la ieşirea din sezonul rece. Ultima situaţie este întâlnită în zonele temperate şi pretutindeni unde se produc în sezonul rece îngheţuri diurne pe adâncimi mici. Rolul îngheţ-dezgheţului este redus, el asociindu-se altor procese morfogenetice:
  • prezenţa apei care prin îngheţ şi creşterea volumului generează presiuni urmate de deplasări de masă de rocă. Poziţia gheţii în raport de rocă sau în depozit conduce la efecte mecanice diferite. Când apa îngheaţă pe suprafaţa rocii rezultă o pojghiţă de gheaţă (polei) pe care materialele căzute din partea superioară a versantului alunecă. Apa care îngheaţă între particulele aflate la partea superioară a unui depozit determină ridicarea individuală a lor pe înălţimi de la câţiva milimetri la câţiva centimetri. Se pot observa coloane subţiri de gheaţă care susţin particule minerale sau pietricele. În timpul zilei prin topirea gheţii pietricelele cad la distanţe diferite. Procesul este frecvent în condiţiile unui îngheţ brusc. Al treilea caz corespunde apei prezente la adâncimi variabile în golurile din depozitul de pantă. Prin îngheţ ea capătă forme diferite (lentile, nuclee, pene, apofize etc.). Dar naşterea lor conduce la tensiune cu mărime diferită şi care se exercită  asupra celorlalte materiale din depozit. Rezultă cutări, ondulări, crăpături ale orizonturilor de aici. La dezgheţ, abundenţa apei în partea superioară a depozitului poate duce la deplasarea unei părţi din acesta pe un substrat încă îngheţat rezultând văluriri (alunecări de tip solifluxiuni). Procesul depinde de câţiva factori – cantitatea de apă din orizontul dezgheţat, grosimea acestuia, gradul de acoperire cu vegetaţie ierboasă, panta terenului, durata dezgheţului.

Frecvenţa şi intensitatea proceselor de îngheţ-dezgheţ în acest orizont reprezintă condiţii esenţiale pentru crearea multor forme de relief specifice îndeosebi terenurilor cu pante de 0 – 200. Acestea constituie elementele principale ale peisajului regiunilor periglaciare. Ultima situaţie se referă la apa ce umple orice gol din roci şi care prin îngheţ creează corpuri cu volum în creştere, accentuarea fisurilor şi producerea desprinderii materialelor (la dezgheţ). Deci o fragmentare a rocilor consolidate care poate fi mai rapidă (apă multă în roci macrogelive şi frecvente cicluri de îngheţ-dezgheţ) sau mai redusă (îngheţ-dezgheţ produs în intervale lungi de timp care asigură „o adaptare” a elementelor din rocă la proces).

 

- Structuri gelivale. Sunt specifice regiunilor polare şi subpolare unde frigul este agent primordial (fig. 35). În funcţie de intensitatea şi durata acestuia se separă două situaţii:

- terenuri îngheţate în sezonul rece şi care se dezgheaţă în cel cald, acţiunea frigului manifestându-se până la adâncimi de 0,5 – 1,5 m adâncime;

- terenuri care se dezgheaţă parţial în sezonul cald de unde diferenţierea a două orizonturi distincte:

  •  pergelisolul (Perenen Tyale, permafrost, merzlota) ca orizont bazal, permanent îngheţat este alcătuit din sedimente, roci şi gheaţă cu grosime de la câţiva metri la peste 150 m (se ajunge local la cca 300 m în nordul Canadei şi Siberiei); se desfăşoară în peste 7,3 milioane km2 (Canada, Alaska, Groenlanda, Spitzberg, nordul Asiei etc.) în general în regiuni cu o temperatură medie de –20 şi cu zăpadă puţină (cad anual sub 300 mm). Genetic s-a format în două moduri. Cel mai adesea prin transmiterea treptată, de la partea superioară a terenurilor în adânc a undei de frig situaţie prin care a rezultat o reţea de apofizie şi „rădăcini” de gheaţă ce a cimentat elementele minerale (pergelisol epigenetic). În regiunile cu delte sau de câmpii subsidente procesul implică îngheţarea depozitelor mâlo-argiloase umplute de apă apoi afundarea şi acoperirea treptată a lor cu noi materiale care se vor congela treptat. Este un pergelisol singenetic care în structură are diverse materiale minerale şi organice cuprinse între blocuri şi vine de gheaţă.
  • molisolul – orizontal superior supus ciclului de îngheţ-dezgheţ sezonier şi care are o grosime de la câţiva decimetri la câţiva metri (6-8 în Siberia). În cadrul său funcţional se pot separa un suborizont de suprafaţa în care se produc cicluri gelivale (îngheţ-dezgheţ) diurne, mai ales la trecerea de la sezonul de iarnă la cel de vară şi invers. Numărul mare de cicluri determină o mobilitate mare a elementelor din depozit în circuitul apei de unde generarea a numeroase structuri cu dimensiuni mici. Restul molisolului constituie un suborizont mai puţin sensibil la oscilaţiile termice diurne (se dezgheaţă doar vara) dar care influenţează procesele care se petrec în partea superioară. Contactul dintre suborizonturi se face printr-o suprafaţă neregulată a cărei poziţie este influenţată de neomogentitatea materialelor şi a gheţii în molisol. Deci cele două orizonturi formează o structură majoră în care prin circulaţia apei şi îngheţ-dezgheţ se impun dezvoltarea de presiuni interne urmate de mobilitatea materialelor şi  dezvoltarea de structuri cu dimensiuni mici. Între acestea frecvente  sunt:
  • penele şi vinele de gheaţă dezvoltate în lungul crăpăturilor din roci şi depozite produse prin îngheţuri puternice ale apei. Au formă conică lungimi de 0,5 – 2 m şi diametre sub 0,5 m; după topirea gheţii materialele din exterior (nisipuri, pietrişuri) le umplu parţial sau în totalitate. Sunt frecvent întâlnite în molisolul din depozitele din Alaska, Novaia Zemlia, Spitzbergen, Arhipelagul nord-canadian etc.
  • involuţiile sunt orizonturi de nisip sau pietriş din molisol care au o desfăşurare ondulată. Se dezvoltă în condiţiile în care într-un depozit neomogen ca alcătuire şi grad de îmbibare cu apă rezultă prin îngheţ tensiuni repartizate neuniform; acestea provoacă ridicări sau coborâri cu amplitudini deosebite ceea ce conduce în final la o configuraţie ondulată. Procesul este accelerat de faptul că îngheţarea diferită a suborizontului superior din molisol se face de la exterior către interior. Ea va fi însoţită de crearea de apofize de gheaţă şi bombări (cu vârful în jos) ale materialelor îngheţate cu dimensiuni variate orientate spre sectoarele labile din depozit.

Formele de relief impuse de gelivaţie sunt numeroase, tipul şi răspândirea fiind influenţate de trei factori – caracteristicile climatului (au o dezvoltare mare în cele polare, subpolare şi alpine), alcătuirea şi proprietăţile rocilor şi depozitelor (maximum pe cele neomogene şi macrogelive) şi panta (impune deosebire genetică; de evoluţie, fizionomie şi grupare în forme individualizate pe versanţi şi pe suprafeţe  orizontale.

  • Ø Forme de relief gelivale dezvoltate pe versanţi. Sunt rezultatul proceselor de dezagregare şi de prăbuşire-acumulare pe aceştia sau la baza lor. De aici şi separarea în două grupe.

–   Forme de relief rezidual. Reprezintă formele individualizate pe versanţi în urma manifestării gelivaţiei şi producerii dezagregării în lungul tuturor fisurilor crăpăturilor şi altor goluri prin care apa pătrunde şi circulă în roci. Este o dezagregare în masa rocilor diferenţiată ca intensitate ca urmare a deosebirilor ce apar de la un sector la altul în cadrul acesteia ca densitate de crăpături, fisuri, diaclaze etc., ca alcătuire mineralogică, ca înclinare a suprafeţelor versantului şi grad de acoperire cu vegetaţie etc. Dezagregarea se face lent prin dezvoltarea de pene de gheaţă în crăpăturile din rocă. Treptat crăpăturile cresc, se unesc iar bucăţile de rocă rămânând fără susţinere se vor prăbuşi sub impulsul gravitaţiei. Căderea se realizează în sezonul cald pe măsura topirii gheţii. În timp, pe versanţi, între spaţiile goale dezvoltate pe măsura repetării dezagregării şi prăbuşirii de blocuri rămân forme de relief cu profil abrupt, cu muchii evidente. Ele alcătuiesc relieful rezidual. Cele mai frecvente dintre acestea sunt:

  •  Crestele ascuţite – sunt la nivelul interfluviilor şi rezultă prin intersecţia versanţilor ce au suferit o puternică retragere îndeosebi ca urmare a gelivaţiei. Frecvent există în regiunile muntoase unde s-au format prin evoluţia culmilor situate deasupra gheţarilor sau a izotermei anuale de – 20 (ex. Piatra Craiului, Făgăraş, Retezat etc.). Desfăşurarea lor, pe întinderi mari este condiţionată de relativa omogenitate petrografică. Se pot individualiza şi creste pe lungimi reduse (câteva sute de metri) frecvent  în câteva situaţii – prin fragmentarea crestelor ce-au avut o dezvoltare mare, prin distrugerea în cea mai mare parte a unor aparate vulcanice (creasta Cocoşului din M.Gutâi), în lungul culmilor cu structură geologică monoclinală în care stratele sunt aproape verticale (Subcarpaţii de Curbură) şi în condiţiile existenţei locale a unor formaţiuni omogene şi compacte în raport cu altele limitrofe uşor de îndepărtat prin gelifracţie.
  •  Turnurile, coloanele, babele, sfinxii, blocurile oscilante etc. reprezintă martori de eroziune la nivelul interfluviilor sau pe versanţi. Au dimensiuni variabile de la sub un metru la peste 50 m înălţime, diametre sub 10 m şi pante abrupte care frecvent se intersectează în vârf. Pot fi grupate când rezultă din fragmentarea unor culmi sau unui vârf de munte heterogen ca alcătuire şi intens brăzdat de spaţii prin care apa poate circula şi îngheţa (Tigăile Mari şi Mici din M.Ciucaş, Apostolii, Moşul, Pietrele Roşii din M.Călimani). Dar pot apărea şi izolat în două situaţii. Mai întâi pe unii versanţi sau culmi unde în masa de roci sunt strate sau blocuri cu duritate mare. Aici îngheţ-dezgheţul asociat cu alte procese şi în primul rând şiroirea şi spălarea în suprafaţă, în timp îndelungat, pun în evidenţă turnuri, ziduri (când stratele sunt verticale), blocuri rotunjite cu dimensiuni de zeci de metri (M.Igniş pe valea Ampoiului etc.). A doua situaţie este întâlnită pe versanţii abrupţi puternic diaclazaţi şi fisuraţi. Gelivaţia creează „ace” şi turnuri ascuţite care rămân la diferite înălţimi în faţa versantului ce suferă un proces de retragere gelivală.

O situaţie particulară  o constituie turnurile care rezultă în roci neomogene ca alcătuire petrografică şi ca structură stratigrafică. Aici dezagregarea diferenţiată împreună cu alte procese pun în evidenţă capetele stratelor cu rezistenţă mai mare şi înlătură bolovanii, pietrişul. Ca urmare, iau naştere forme cu poliţe şi surplombe care au înfăţişarea unor ciuperci sau figuri de animale, oameni de unde şi frecvenţa numelor ce le-au fost acordate (Baele din M. Bucegi, Babele la sfat în M.Ciucaş, Căciula Ciobanului din M.Ceahlău, Sfincşii din Bucegi, Ciucaş etc.). Pietrele oscilante corespund blocurilor rotunjite aflate fie pe versanţii cu pantă mai mică unde au ajuns prin cădere fie pe platouri aici fiind rezultatul dezagregării complete a stânci, vârf. Le sunt specifice un contact limitat cu suprafaţa pe care se află situaţie care face ca la un vânt puternic să sufere mici oscilaţii.

  •  Vârfurile reziduale au luat naştere printr-o intensă fragmentare a culmilor muntoase însoţită de retragerea versanţilor dominant prin procese de gelivaţie. În regiunile alpine din zona temperată dar şi în munţii din regiunile polare şi subpolare rezultă astfel de vârfuri care sunt înconjurate de mase de bolovani cu dimensiuni variabile şi cu aspect colţuros. Dacă dezagregările sunt intense şi pe durată mare atunci se dezvoltă inselberguri şi pedimente gelivale. Se poate ajunge însă la dezagregarea completă a vârfului care este tranformat într-o masă de blocuri şi bolovani colţuroşi care pe ansamblu mai păstrează forma convexă anterioară.

-    Forme de relief de acumulare. Se află în mai mică măsură pe versanţi şi predominant la contactul acestora cu suprafeţe cvasiorizontale aparţinând luncilor şi teraselor râurilor sau platourilor petrografice şi structurale. Orice formă indiferent de dimensiuni este alcătuită în totalitate sau parţial din blocuri şi bolovănişuri provenite din rocile sparte de gelivaţie; elementele sunt denumite gelifracte sau grohotişuri. Mărimea şi forma lor depind de tipul de roci (bazaltele, granitele, calcarele dau gelifracte cu dimensiuni mari pe când gresiile slab cimentate, morenele, şisturile cristaline favorizează elementele mici), gradul de fisurare al rocilor, distanţa parcursă  între locul de provenienţă şi sectorul unde s-au acumulat. Principalele forme rezultate în urma procesului de acumulare sunt:

  • Blocurile căzute la baza versanţilor sau oprite în diferite puncte pe aceştia;
  • Conurile de grohotiş dezvoltate la baza culoarelor de avalanşe sau a râurilor de pietre;
  • Glacisurile şi poalele de grohotiş formate prin acumulări importante de gelifracte la baza versanţilor;
  • Ghirlandele de pietre – individualizate pe versanţii supuşi unei intense dezagregări dar care au un profil neregulat pe porţiuni abrupte şi altele relativ netede;
  • Potcoavele nivale – mase de grohotiş care închid la exterior microdepresiunile nivale de la baza unor versanţi alpini. Au rezultat prin dezagregări intense la partea superioară a versantului şi glisarea pe un pat de zăpadă îngheţată existent la baza lui. După topirea zăpezii între grohotişurile acumulate şi versant rămâne un spaţiu negativ (microdepresiunea). Se mai numesc morene nivale, sunt alcătuite din gelifracte cu dimensiuni variabile (de la praf la blocuri de 0,3 – 0,5 m în diametru) şi prezintă un grad diferit de cimentare
  •  Gheţari de grohotiş sunt mase de gheaţă, zăpadă amestecată cu grohotişuri; au dimensiuni mari (pot ajunge la câteva sute de metri lungime şi grosime de câţiva metri) şi două poziţii în funcţie de geneză. Unii se află la baza versanţilor văilor din vecinătatea limitei zăpezilor veşnice. Au rezultat prin alternanţe de acumulări de zăpadă care se transformă în gheaţă (în sezonul rece) cu mase de grohotiş provenit de pe versanţi (în sezonul cald). A doua situaţie aparţine sectorului terminal al limbilor gheţarilor montani aflat în stadiu de degradare. Fragmentele din masa de gheaţă sunt acoperite neuniform de grohotişurile provenite  de pe versanţi. Şi într-un caz şi în celălalt formele rezultate au o configuraţie haotică cu valuri de grohotişuri ce acoperă blocuri de gheaţă separate de microdepresiuni cu gelifracte mai mici şi chiar cu petece de zăpadă sau apă. Sunt frecvenţi în Alpi la 2500 – 3000 m, în Cordilieri la 3500 – 4000 m, în Anzi în jur de 3500 m etc.
  •  Solifluxurile şi blocurile glisante sunt forme de relief specifice pantelor mai reduse (baza versanţilor, suprafeţe structurale slab înclinate etc.). Primele reprezintă valuri şi brazde de alunecare produse în depozitul de versant ca urmare a glisării lui sau a unei părţi din el ce s-a dezgheţat şi înmuiat peste un orizont ori pe rocă din bază îngheţată. Apare o râpă de deprindere, materialul deplasat acoperit sau nu de vegetaţie şi uneori roca în loc.

Blocurile glisante sunt grohotişuri desprinse din stânci, abrupturi care au căzut pe suprafaţă cu pantă mică de la baza lor. Ele se afundă în depozitul de pe aceasta şi în virtutea mişcării impusă de cădere dar şi de panta pe care ajunge îşi continuă deplasarea împingând materialele de la suprafaţa depozitului în faţă şi lateral. Rezultă o microdepresiune pe porţiunea deplasării încadrată de un val semicircular de materiale.

-    Forme de relief dezvoltate pe suprafeţe plane. Se dezvoltă îndeosebi în regiunile de câmpie sau podişuri din zonele polare şi subpolare acolo unde există pergelisol şi un molisol gros. Unele forme iau naştere şi pe platourile alpine. Geneza lor este condiţionată de frecvenţa alternanţelor ciclurilor gelivale (îngheţ-dezgheţ); amplitudinea diurnă de natură termică, alcătuirea molisolului, volumul de apă şi repartiţia lui în acesta, gradul de acoperire cu vegetaţie şi tipul ei etc. Gelivaţia prin repartiţia  tensiunilor ce le dă naştere şi circuitul apei în molisol constituie factorii care determină geneza formelor de relief care în majoritatea situaţiilor au un contur geometric de la cercuri la poligoane mai mult sau mai puţin regulate. Ele au dimensiuni, alcătuire, evoluţie şi vârstă diferite.

-    Solurile poligonale sunt forme caracteristice regiunilor de tundră cu pergelisol (Arhipelagul nord-canadian, Alaska, Spitzbergen, Laponia, Siberia etc.). Rezultă reţele de crăpături provocate de îngheţ-dezgheţ care delimitează poligoane cu configuraţii deosebite (patrulatere, pentagoane, hexagoane etc.). Se produc atât într-un molisol neomogen cu elemente grosiere şi fine dar şi în cele relativ omogene, dar pe suprafeţe cu pantă medie de câteva grade (2 – 50). Ele devin vizibile când s-a individualizat reţeaua de crăpături umplute cu materiale grosiere sau cu gheaţă. Aceasta este dependentă de variaţiile de natură termică îndeosebi prin frecvenţa, intensitatea şi durata lor. Cu cât sunt mai accentuate cu atât sunt mai mari posibilităţile de triere a materialelor, de circulaţie a apei şi de concentrare a ei prin îngheţ în diferite sectoare. În general circulaţia apei se produce din adânc (vecinătatea pergelisolului asigură o densitate mai mare) spre suprafaţă ceea ce conduce la uşoare bombări. Acestea se accentuează când la mică adâncime (în molisol) rezultă lentile de gheaţă. La suprafaţă sunt împinse elementele grosiere care pot aluneca lateral pe suprafaţa îngheţată. Prin migrarea apei spre anumite sectoare din molisol, lateral se produc crăpături în care de la suprafaţă se acumulează apă din topirea zăpezii şi elemente minerale deplasate gravitaţional. Prin îngheţarea apei în crăpături se exercită presiuni asupra laturilor acestora ceea ce conduce pe de-o parte la lărgirea şi adâncirea lor iar pe de alta la bombări ale materialelor de la suprafaţă.

            Toate aceste procese explică diferenţele care se constată în dimensiunile şi înfăţişarea poligoanelor. Astfel se pot separa:

  •  Soluri poligonale concave pe centru şi cu burleţi de material grosier pe margini. La acestea concavitatea centrală este legată de tasări în depozitul alcătuit din elemente fine în timpul dezgheţului iar bombările laterale de presiunile exercitate de penele de gheaţă care rezultă în crăpături (fig. 36).
  •  Soluri poligonale bombate pe centru ce apar în depozite grosiere în care se dezvoltă lentile de gheaţă;
  •  Soluri poligonale mari – macropoligoane (diametre de peste 100 m) dezvoltate în depozite fine, retriate prin îmbinarea reţelei de crăpături datorată gerului şi îngheţării apei;
  •  Soluri poligonale mici cu diametre de la câţiva decimetri la câţiva metri sunt specifice molisolului cu pietriş, nisip, blocuri mici sau  regiunilor cu îngheţ-dezgheţ mai puţin intens şi unde crăpăturile au adâncimi reduse.
  •  Soluri poligonale alungite se dezvoltă pe terenurile cu pantă între 5 şi 100. Deformarea este determinată de modificări în dinamica curenţilor de convecţie a apei impuse de gravitaţie (laturile poligoanelor conforme cu panta se alungesc mult). La pante mai mari de 100 deformarea conduce la transformarea structurii poligonale într-o suită de benzi paralele;
  •  Poligoane îmbucate – când în interiorul unor macropoligoane se dezvoltă o reţea secundară.
  •  Cercurile de pietre sunt forme de relief cu diametre sub 5 m pe suprafeţe orizontale; se disting – o parte centrală formată din elemente minerale fine şi inelul de pietre; diferenţierea este cauzată de îngheţ-dezgheţ care împinge elementele  grosiere din adânc la suprafaţă şi apoi lateral.
  •  Cercurile de noroi sunt petece circulare cu dimensiuni metrice alcătuite din elemente minerale fine; nu sunt acoperite de vegetaţie.
  •  Cercurile de vegetaţie sunt inele de ierburi, muşchi pe marginile unor microdepresiuni de tasare (proces determinat de topirea lentilei de gheaţă din interiorul molisolului). Adesea se transformă în câmpuri de noroi (materialele fine îmbibate cu apă) şi petece de vegetaţie de unde aspectul pestriţ al tundrei.
  •  Solurile striate sunt reprezentate de alternanţe de benzi alcătuite de elemente grosiere şi fine desfăşurate pe pante ce depăşesc 50. Reţeaua de poligoane alungite dezvoltate iniţial suferă în timp transformări. Elementele grosiere se concentrează în crăpăturile laterale iar materialul fin alunecat din partea centrală umplu crăpăturile perpendiculare pe pantă.
  •  Câmpuri de pietre (mări de pietre) se întâlnesc pe suprafeţe cvasiorizontale stâncoase cu molisol subţire sau fără acesta. Prin gelivaţie rezultă gelifracte cu dimensiuni variate în funcţie de proprietăţile rocilor şi de gradul de fisurare a lor. Sunt îngrămădiri de grohotişuri, care apar ca o manta ce acoperă roca din bază.
  • Pavaj de pietre se realizează tot pe suprafeţele orizontale dar cu un sol subţire în care gelifractele se afundă pe una din feţele mai mari. Este întâlnit şi pe platourile din regiunile montane.
  •  Movilele înierbate, marghile (thufuri) – sunt forme circulare cu diametre de la sub 1 m la peste 1,5 m şi înălţimi în jur de 0,5 m. Se întâlnesc atât în regiunile foarte reci polare dar şi în cele de trecere la zona temperată. De aici diferenţierea mai multor subtipuri. Astfel în regiunile polare ele rezultă fie prin dezvoltarea în molisolul argilo-nisipos a unui nucleu de gheaţă care ridică (bombează) orizontul de sol cu vegetaţia ierboasă (muşchi, ericacee), fie prin ascensiunea către suprafaţă prin îngheţ-dezgheţ a unui bloc de rocă care creează aceeaşi formă convexă. La latitudini temperate şi în munţi la altitudini mai mici movilele au dimensiuni sub 1 m în diametru şi rezultă prin procese de îngheţ-dezgheţ şi de natură biochimică; au nucleu mineral şi un covor vegetal dens. Movilele nu rezistă decât câţiva ani după care se degradează treptat.
  •  Hidrocoliţii – sunt movile cu dimensiuni variate (diametre de până în 20 m şi înălţimi ce ajung la 10-15 m) care se dezvoltă în regiunile cu pergelisol în fază de degradare. Abundenţa apei în anumite sectoare ale molisolului favorizează dezvoltarea de nuclee de gheaţă care cresc în dimensiuni şi mai ales în sus unde produce bombarea şi dezvoltarea movilei. Este posibil ca presiunea exercitată de nucleul de gheaţă asupra stratului de apă şi argilă de deasupra să ducă la crăparea acoperişului movilei iar urmarea ar fi o erupţie de noroi. De aceea se mai foloseşte şi termenul de hidrovulcani.
  •  Pingo – sunt movilele cu nucleu de gheaţă cu dimensiunile cele mai mari (fig. 35). Se dezvoltă în regiunile cu pergelisol şi molisol gros alcătuit din elemente minerale ce permit o circulaţie bună a apei. Aici temperaturile medii anuale sunt de -200, -220 . Diametrele movilelor ajung la mai multe sute de metri, iar înălţimea de câteva zeci de metri. Sunt legate de regiunile mlăştinoase şi deltaice (Lena, Mackenzie) cu ochiuri de apă frecvente. Apa din depozitele de pe fundul acestora îngheaţă, se dezvoltă mai întâi un nucleu care se ridică în centrul lacului împreună cu formaţiunile minerale ce-l acoperă. Lacul este transformat într-un inel. Treptat apa din inel este absorbită în întregime de nucleul de gheaţă din pingo proces care conduce atât la mărirea nucleului, dar şi a movilei care progresiv este acoperită cu vegetaţie. Când pingo atinge dimensiuni foarte mari la partea superioară a lui apar crăpături care favorizează în sezonul cald topirea lentă a gheţii din interior, situaţie care conduce la ruperea şi prăbuşirea unei părţi din acesta rezultând un crater. Din acest moment începe faza de degradare a pingoului întrucât prin topirea gheţii din crater rezultă un nou lac care creşte în dimensiuni pe măsura extinderii cavităţii.
  •  Palsele – sunt tot un gen de pingo dar în regiunile cu pergelisol discontinuu; există un nucleu de gheaţă şi strate de turbă. Au dimensiuni de până în 100 m în diametru şi înălţimi de mai mulţi metri. Prin degradare rămân o masă de turbă cu nuclee mici de gheaţă cu dispoziţie discontinuă.
  •  Baidjarksuri – este numele rusesc pentru movilele cu nuclee de gheaţă din nordul Siberiei. Sunt înconjurate de sectoare joase mlăştinoase unde pergelisolul s-a degradat.
  •  Allasurile – sunt depresiuni mlăştinoase în Siberia rezultate în sectoarele în care pergelisolul s-a degradat.

 

2.2. Nivaţia şi formele de relief rezultate. 

Nivaţia este termenul care defineşte acţiunea complexă exercitată de către zăpadă pe suprafeţele pe care ea se acumulează pe un interval de timp mai îndelungat. Principalele direcţii de manifestare sunt presiunea asupra terenului, eroziunea exercitată în timpul deplasării pe pante şi protejarea de îngheţ.

Tasarea este procesul înregistrat pe platouri relativ netede în sectoarele în care zăpada este acumulată pe grosime mare (îndeosebi prin troienire). Prin greutatea masei de zăpadă aceasta exercită o presiune (apăsare) neuniformă asupra materialelor din depozit. Va fi accentuată în sectoarele cu grosime mare unde persistă în intervalele de timp când se înregistrează topiri datorită temperaturilor pozitive. De altfel aici petecele de zăpadă vor fi mult timp sursa principală de alimentare cu apă a depozitului şi rocii de dedesubt şi din vecinătate favorizând procesele provocate de frig. Prin tasarea materialelor rezultă microdepresiuni cu forme alungite (pe direcţia vântului care determină troienirea) sau circulare.

  • Nişele nivale – reprezintă principala formă de relief rezultată prin acţiunea zăpezii pe suprafeţele plane dar pe care există un depozit de materiale dezagregate. Se mai numesc la noi – scochine. Rolul zăpezii este dublu mai întâi ea exercită o presiune asupra materialelor din depozit provocând micşorarea golurilor dintre elementele ce-l compun şi prin acestea dă naştere şi măreşte microdepresiunea. În al doilea rând prin topirea lentă se asigură permanent o cantitate de apă necesară gelivaţiei care se va produce atât în depozit cât şi în rocă. Nişele au dimensiuni de ordinul metrilor (diametru frecvent până în 10 m şi adâncimi de până la 3 m); în unele prin topirea zăpezii se dezvoltă temporar ochiuri de apă.

Pe cea mai mare parte a suprafeţelor orizontale zăpada acumulată formează un strat de protecţie a vegetaţiei şi rocii faţă de gerurilor intense. Doar în intervalele în care se topeşte din el se va asigura apa care pătrunde în depozite; acestea prin îngheţ-dezgheţ diurn repetat va produce o mărunţire a materialelor favorizând dezvoltarea unei scoarţe de alterare gelivală.

  • Avalanşele şi formele de relief create (culoarul şi conul de materiale).

Avalanşele constituie un proces complex pe versanţi cu acţiune morfogenetică rapidă care conduce la modificări locale în peisaj. De cele mai multe ori sunt însoţite de pierderi de materiale însemnate şi chiar de vieţi omeneşti. Sunt specifice regiunilor montane unde se înregistrează căderi bogate şi repetate de zăpadă pe pante despădurite care depăşesc 300 (frecvent 35-450).

Gravitaţia determină deplasarea unui volum important de zăpadă când se realizează anumite condiţii de natură climatică (o creştere rapidă a masei de zăpadă prin ninsori abundente, topirea bruscă) sau mecanică (presiuni exercitate asupra stratului de zăpadă prin căderea unor stânci şi schiat, cutremure şi diverse manifestări care provoacă vibraţia masei de aer aflată în contact cu zăpada). Prin acţiunea acestora se rupe echilibrul, apar crăpături iar masa de zăpadă se deplasează către baza versantului cu viteze de zeci şi chiar sute de kilometri/oră. Dacă la început când viteza este redusă are loc o alunecare a stratului de zăpadă proaspăt pe patul de zăpadă îngheţată mai vechi, treptat odată cu creşterea vitezei mişcarea se amplifică, se produce un amestec tot mai  intens în care sunt antrenate şi volume de zăpadă veche, bolovani, arbori etc. Cu această forţă ele înlătură construcţii, fâşii de pădure cu arbori mai mari, distrug porţiuni de drumuri care se desfăşoară pe versanţi, reţele electrice, instalaţii pentru practicarea sporturilor de iarnă iar persoanele (turişti, schiori etc.) surprinse sunt omorâte. Sunt frecvente aceste situaţii în vecinătatea staţiunilor climaterice alpine sau în lungul drumurilor de munte.

Se disting mai multe tipuri de avalanşe:

  •  avalanşe de zăpadă îngheţată care se produc pe versanţii circurilor şi văilor glaciare; este un amestec de zăpadă, gheaţă, grohotişuri ce exercită, datorită vitezei, o acţiune puternică de eroziune asupra rocilor din versanţi;
  • avalanşe umede  sunt determinate fie de o încălzire bruscă care provoacă o topire rapidă a stratului superior de zăpadă fie de căderea unor ploi sau lapoviţă; în ambele situaţii creşte greutatea stratului de zăpadă (prin îmbibarea cu apă) ceea ce duce la ruperea echilibrului şi la deplasări cu viteze ce pot depăşi 80 km/oră;
  • avalanşe uscate (pudroase) care afectează stratele de zăpadă proaspătă rezultate în urma unor ninsori abundente; deşi este un amestec de zăpadă cu aer datorită vitezelor foarte mari (peste 200 km/oră) şi volumului însemnat ele sunt extrem de periculoase prin consecinţe. Pentru prevenirea şi diminuarea efectelor manifestării lor când se întrunesc condiţiile favorabile producerii se iau măsuri de avertizare iar în locurile circulate sunt provocate pentru a se înlătura riscul de pierderi de vieţi omeneşti;
  • avalanşe de pietre se produc în lungul torenţilor şi ravenelor din regiunile alpine unde se acumulează zăpadă, există pante mari iar grohotişurile sunt instabile; se dezvoltă ca limbi de zăpadă puternic amestecate cu blocuri şi bolovani care în timpul deplasării evacuează materialele acumulate anterior dar exercită şi o eroziune asupra patului văii; la baza versantului se formează conuri extinse.

După topirea zăpezii pe suprafeţele pe care s-au produs avalanşele se identifică două componente – culoarul (ulucul) secţionat în versant, care se impune prin forma lineară şi profilul transversal rotunjit ce taie inclusiv roca în loc; materialele transportate şi acumulate la baza versantului, adesea sub forma unui con heterogen ca alcătuire.

 

2.3. Alţi agenţi care acţionează cu crionivaţia şi rezultatele asocierii lor.

Crionivaţia este acţiunea specifică regiunilor reci. Dar aici pe anumite intervale de timp (îndeosebi în sezonul călduros) intervin şi alţi agenţi a căror acţiune se însumează mai ales cu aceea a îngheţ-dezgheţului. Între aceştia importanţi prin rezultate sunt:

-    apele curgătoare, a căror prezenţă efemeră (2-4 luni) determină eroziune (mai ales laterală întrucât patul albiei este îngheţat), revărsări, inundaţii şi acumulări de materiale. Acţiunea lor (numită gelifluviaţie) este însemnată nu numai în lungul râurilor dar şi pe versanţii pe care s-au produs avalanşe, ulucurile acestora reprezentând trasee de concentrare a apei rezultate din topirea zăpezii sau din ploi (procesul este activ pe rocile moi şi când dezgheţul este de durată);

-    vântul este un agent intermitent dar a cărui acţiune (eolizaţia) se manifestă în orice sezon. Efectele acesteia pentru relief sunt condiţionate de viteza de propagare a curenţilor de aer, de încărcătura lor cu zăpadă, cristale de gheaţă, praf sau nisip, de gradul de acoperire a terenurilor cu vegetaţie. Pe de-o parte vântul poate exercita acţiuni de eroziune (coroziune) prin izbire şi şlefuire când este încărcat cu materiale (mai ales nisip sau cristale de gheaţă) şi transport (deflaţie) iar pe de altă parte când viteza scade depune nisipul, praful, zăpada etc. Rezultatele activităţii sale sunt complexe. Prin eroziune, în timp şlefuieşte pietrele, blocurile şi muchiile stâncilor sau sculptează alveole şi nişe în punctele cu rezistenţă mai mică a rocilor. Depunerea materialelor conduce le forme diferite – troiene de zăpadă, dune de nisip amestecat cu zăpadă, acumulări de praf în strate subţiri iar în timp îndelungat dezvoltare de loessuri. Prin spulberarea zăpezii şi a elementelor cu dimensiuni reduse indirect el creează condiţii ca rocile, stâncile, blocurile de piatră să fie mai uşor expuse acţiunii gerului.

 

Verificări: 

  • Ce înţelegeţi prin noţiunile – gelivaţie, nivaţie, gelifracte, eolizaţie, avalanşe, soluri poligonale?
  • Precizaţi modul în care prin procese de îngheţ-dezgheţ se realizează evoluţia versanţilor şi care sunt formele de relief rezultate.
  • Care sunt condiţiile şi mecanismul dezvoltării formelor de relief gelivale pe suprafeţele plane?
  • Urmăriţi în timpul unei excursii în etajul alpin dintr-un masiv montan formele de relief create prin îngheţ-dezgheţ şi nivaţie şi realizaţi aprecieri cantitative (altitudinea la care se află, dimensiuni, importanţa pentru peisaj).

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 06 Decembrie 2016.