Cultura si dezvoltare

Cuvînt adresat şefilor de promoţie şi cercetătorilor Universităţii din Bucureşti

Premierea şefilor de promoţie şi a autorilor de articole cotate ISI este o ocazie specială ca să ne întrebăm ce facem în cadrul programelor de studii din Universitate, ce scopuri ne propunem în activitatea noastră şi dacă acţionăm eficient şi corect pentru îndeplinirea acestor scopuri. Pe cînd absolvenţii noştri de frunte, aparţinînd în mod excepţional de această dată la două programe de studii cu acelaşi nivel de calificare şi durate diferite, au acum ocazia să privească retroactiv munca lor de-a lungul celor cîtorva ani petrecuţi printre noi, cadrele didactice şi cercetătorii sînt îndemnaţi mai degrabă să privească înainte, spre noile promoţii care se pregătesc în Universitate şi spre îmbunătăţirea activităţii comune. După ce model vom dezvolta instituţia în anii care vin ?

Universitatea ca instituţie este adesea atacată în mass media. Unele dintre reproşuri sînt absurde. A pretinde universităţilor româneşti, multe dintre ele foarte tinere, să se plaseze în top 500 mondial nu are sens într-o societate care a oferit pînă de curînd atît de puţin învăţămîntului superior, şi care nu-l respectă nici azi. Ce a făcut societatea românească pentru universităţile ei, comparabil cu ceea ce fac Statele Unite, Franţa, Japonia sau China ? A ambiţiona o poziţie de frunte într-un clasament, atunci cînd nu ai nici o idee despre cum se produc rezultatele care sînt comparate între ele, cînd nu ai nicio infrastructură comparabilă cu cele ale instituţiilor concurente, cînd resursa umană este descurajată, prost plătită şi îndemnată să plece din ţară, este expresia unui orgoliu balcanic, a unei evghenii rurale care se îmbată cu propriile ambiţii. Ne putem felicita, în aceste condiţii, că universitatea noastră a putut beneficia de o poziţie onorabilă în topul 2006 al publicaţiei The Times Higher Education Supplement. Dar pentru ca finanţările actuale, mai generoase, ale învăţămîntului superior românesc, să ducă la un premiu Nobel sau la o medalie Fields, mai trebuie aşteptat încă mult, mai ales că tinerii români abandonează domeniile care duc la majoritatea premiilor Nobel.

Universitatea este însă chiar organizaţia care, printre alte misiuni, îşi propune să reflecte critic asupra sa înseşi. Voi încerca deci să privesc critic şi autoreflexiv starea universităţii noastre în contextul societăţii româneşti. Voi alege însă un argument care mi s-a părut în acelaşi timp foarte periculos şi foarte întemeiat, un argument care, dacă ar ajunge să fie adevărat, ar pune sub semnul întrebării întreaga instituţie academică. Şi anume, este vorba de acuzaţia că în universitate se făuresc instrumentele rămînerii în urmă, prin promovarea unui model anacronic, depăşit, de cunoaştere şi de integrare socială.

Se ştie că obiectivele de la Lisabona nu vor putea fi atinse în termenul stabilit iniţial de primii miniştri ai statelor europene. În ce priveşte România, rămînerea în urmă este şi mai marcată. Poate fi însă învăţămîntul superior, ca sistem, acuzat pentru acest eşec ? Suntem mai obişnuiţi să dăm vina pe oamenii politici pentru tot ceea ce se întîmplă rău în ţara noastră. Dar oare noi nu avem nici o culpă ? Putem accepta oare ideea că mediul academic este atît de conservator şi de inert, încît nu-şi îndeplineşte misiunea de educare şi de propăşire, ba chiar este cauza întîrzierii naţiunii ? Adresîndu-mă deci celor mai întreprinzători şi mai productivi cercetători ai noştri, supun reflecţiei lor întrebările de mai sus, urmînd ca prin activitatea şi luările lor de poziţie, în anii ce vin, ei să arate dacă universităţii noastre i se va putea formula un astfel de reproş. Fără contribuţia profesorilor şi cercetătorilor noştri, pretenţia de a răspunde unei asemenea întrebări ar fi vană, iar speranţa că ne-am putea opune fatalităţii subdezvoltării ar rămîne un simplu vis. Este limpede că în faţa acestei provocări, noi toţi suntem în cauză.

Argumentul culturii universitare a subdezvoltării a fost formulat de o echipă de spirite de elită printre care-i vom menţiona pe Michael Huntington, Francis Fukuyama şi Lawrence Harrison1. Pornind de la exemplul Americii Latine, autorii se întrebau dacă nu cumva universităţile răspîndesc idei ostile creşterii economice, idei care prelungesc rămînerea în urmă a tehnologiilor, îndemnînd la conservarea unui model de societate dispărut deja din acele ţări care se află în fruntea competiţiei globale.

Ne putem întreba cum s-ar adapta aceste idei la universitatea românească. În esenţă ar fi vorba de o serie de teze care sînt întemeiate pe idei provenite din moştenirea raţionalismului Luminilor, a religiei creştine, dar şi a filosofiei greceşti, în special din tradiţia platonică, din instituţia artelor liberale. În Europa, ele ne apar drept conservatoare, deşi folosirea cuvîntului poate induce în eroare.

Conform acestei paradigme „conservatoare” de tip european, scopul educaţiei priveşte aprecierea şi contemplarea valorilor eterne, spre deosebire de umila cîştigare a existenţei de fiecare zi. Ideile de piaţă liberă, de competiţie, de eficienţă aparţin sferei ancilare, servile, a existenţei umane, iar din punct de vedere academic ţin de ştiinţele economice, fiind străine tuturor celorlalte domenii de studiu. Mai mult, aceste preocupări sînt lipsite de spiritualitate şi de corectitudine etică. Homo oeconomicus este un individ impur, necioplit, neevoluat sufleteşte, motivat de o raţionalitate primitivă care se limitează la urmărirea cîştigului cu orice preţ şi la evitarea oricărei responsabilităţi. În această viziune, creşterea economică este un lucru bun numai în măsura în care permite alocarea de fonduri pentru asigurările sociale şi medicale, pentru cultură, ştiinţă şi alte preocupări străine economiei. Astfel, universitatea se configurează ca un refugiu al vizionarilor neînţeleşi, al ideilor persecutate, ca un azil pentru toţi creatorii de lumi ideale care în încăierarea cotidiană pentru supravieţuire ar fi zdrobiţi fără drept de apel. Este datoria statului, ca arbitru suveran, să oprească zurbaua darwinistă la uşile universităţii.

Mergînd mai departe, detaliile acestui portret pot deveni caricaturale. E foarte răspîndită credinţa că oamenii ajung bogaţi jucînd roluri puţin onorabile, ca free riders, ca blatişti. Bogăţia provine din modalităţi diverse de a spolia publicul, încurajînd slăbiciunile acestuia, fie că e vorba de mîncare ieftină şi nocivă de tip fast food, de jocuri de noroc, haine la modă, alcool, tutun şi droguri, fie că este vorba de speculaţii financiare aventuroase care duc de rîpă economiile cetăţeanului. E limpede că recenta criză financiară mondială alimentează orice inducţie care acuză capitalismul de nesăbuinţă. Tehnologia este un factor al dezumanizării societăţii, ea permite practic eugenismul, înlocuirea speciilor cultivate actuale cu altele, dar şi controlul poliţienesc al populaţiei. Nanotehnologiile vor deschide larg porţile erei supravegherii universale. Creşterea consumului de energie duce la poluarea mediului şi la degradarea ireversibilă a planetei. Richard C. Duncan a formulat în 1989 teoria pulsatilă, după care durata de viaţă rămasă civilizaţiei industriale este pînă în 2030, după care, rămaşi fără combustibili fosili, ne vom întoarce încet la starea strămoşilor noştri antropoizi, ale căror resturi au fost găsite în defileul Olduvai din Tanzania.

În universităţi se predau idei care, însuşite de tineri şi aplicate în viaţa lor practică şi în profesiune, au efecte la nivelul întregii societăţi. Dacă vom considera că scopul dezirabil al dezvoltării umane este recîştigarea armoniei cu natura, întoarcerea peştilor în rîuri, a păsărilor în păduri, o atmosferă lipsită de emisii industriale, un ocean fără reziduuri şi detritusuri, atunci universitatea se află într-o dilemă. Oare drumul cel mai scurt către o astfel de lume paşnică şi fericită nu este tocmai refuzul ştiinţelor, al tehnologiei, al goanei după aur, şi construcţia unei societăţi de drept care va interzice pur şi simplu, atunci cînd va triumfa, toate aceste activităţi periculoase ? O astfel de atitudine ar avea de partea ei consensul suveran al majorităţii. Cealaltă ramură a dilemei este mult mai puţin evidentă. Ea ar presupune că universitatea pregăteşte pentru o dublă răspundere: pentru cunoaşterea lumii în dimensiunea ei naturală, de la scara cuantică şi moleculară pînă la marile ansambluri evolutive care sînt civilizaţiile, dar şi pentru asceza practică de a asuma un rol activ în devenirea umanităţii. Progresul, cel puţin în Europa, a însemnat bogăţie, iar bogăţia spirituală a unei societăţi este inseparabilă de bogăţia ei materială. Nu dorim o cultură de o mare bogăţie spirituală, ca aceea a Indiei anilor 50, dar în care milioane de oameni să moară de foame pe stradă.

Dacă prima atitudine ar triumfa, atunci ar fi suficient să învăţăm cum să facem afaceri, advocacy, tranzacţii la bursă, relaţii publice, sondaje de opinie. I-am învăţa îndeosebi pe studenţii noştri cum să reprezinte interesele stakeholder-ilor, să folosească limbile străine pentru a media consensul între culturi diferite, să elaboreze strategii conjuncturale pentru realizarea obiectivelor dorite.

Dacă însă ar triumfa cea de a doua opţiune, atunci misiunea universităţii ar fi mult mai grea. Dimensiunea responsabilităţii ar apărea în fiecare program de studii. Inginerul, care în chip tradiţional construieşte indiferent şi poduri şi bombe, care lucrează deopotrivă şi pentru dictatori şi pentru democraţii, ar primi o formare de cetăţean. N-ar mai considera o naivitate să se întrebe ce impact are instalaţia proiectată de el asupra mediului, de cîte automobile mai au nevoie oraşele europene, sau în ce ţară vor ajunge echipamentele de supraveghere pe care le concepe. Studentul în litere ar încerca să înţeleagă în ce fel transformă tehnologia lumea în care trăim, cărţile pe care le scriem, pictura, filmele şi poeziile care exprimă sensibilitatea contemporanilor noştri. Matematicianul ar deveni mai dispus să admită că activităţile sale vor avea cîndva o utilitate publică, să-şi difuzeze ideile pentru ca ele să primească sancţiunea practicii sociale.

Funcţii, numere complexe, grafuri, spaţii - sînt concepte care au un impact enorm asupra lumii noastre. Lingviştii ştiu că filosoful Gottlob Frege a dat ca model pentru înţelegerea structurii logice a propoziţiei ideea de funcţie algebrică. Economiştii, psihologii, sociologii ştiu că matematica, pe lîngă ştiinţa cantităţii, este şi o ştiinţă a structurii, a spaţiului şi a schimbării, ceea ce îi conferă un interes viu pentru cele mai multe dintre disciplinele sociale şi umaniste. Nu mă voi referi la alte domenii, pentru a simplifica, ci doar la relaţia dintre matematică şi cultură. Dacă am include, printre alte idei ştiinţifice fundamentale, o iniţiere în conceptele matematice pentru toţi studenţii umanişti, nu i-am pregăti oare mai bine pentru lumea în care vor trăi ? Dacă i-am ajuta pe studenţii matematicieni să aprecieze mai bine importanţa inteligenţei sociale, emoţionale, verbale, să comunice mai bine, să înţeleagă mai nuanţat societatea, instituţiile, strategiile, nu i-am ajuta oare să aducă o contribuţie mai relevantă pentru comunitate, care are nevoie de inteligenţa lor simbolică ?

Creînd un contrast dus pînă la confruntare între matematica pură, văzută ca o contemplaţie dezinteresată, şi matematica aplicată, vom produce efecte dăunătoare pentru toţi, mai întîi pentru matematicienii înşişi, care se vor vedea din ce în ce mai mult izolaţi şi neînţeleşi, iar în al doilea rînd pentru toţi cei care ar fi păgubiţi deoarece ar fi putut profita de instrumentele raţionamentului matematic pentru înţelegerea, modelarea şi optimizarea domeniului de care se ocupă. Integrarea între matematică şi informatică prin studiul evoluţiei sistemelor de reguli ar putea duce la un nou fel de ştiinţă, orientată esenţial spre predicţia prin modelare, care interesează în cel mai înalt grad ştiinţele vieţii, acelea sociale şi umane1. Capacitatea de a exprima ceea ce simţim astfel încît nimeni din public să nu poată rămîne indiferent este un ideal atît pentru artişti, cît şi pentru comunicatorii care, în mass media, în administraţie, în negocierile internaţionale fac posibile complicatele mecanisme de decizie din societatea contemporană globalizată. Dar dacă oamenii de ştiinţă nu vor învăţa să exprime în mod convingător ceea ce-i interesează, ştiinţele vor fi abandonate încetul cu încetul, iar finanţarea progresului cunoaşterii, precum în viziunea romanului Fundaţie al lui Isaac Asimov, va deveni o utopie. Dacă decizia este democratică, şi este luată cu votul celor mai mulţi, atunci cînd cei mai mulţi nu mai pot înţelege ce se întîmplă în cercetarea ştiinţifică, majoritatea va vota pentru oprirea fondurilor destinate cercetării.

Putem spune că astăzi universitatea produce şi un anumit număr de analfabeţi din punct de vedere ştiinţific. E vorba desigur de un analfabetism parţial, dar ceea ce ne îngrijorează este lipsa celor mai elementare rudimente de gîndire în domeniile pe care am ales să nu le studiem. Umaniştii sînt analfabeţi ştiinţific, tehnologii sînt analfabeţi cultural, cea mai mare parte dintre noi suntem analfabeţi în problemele comunicării, expresiei şi persuasiunii, dar şi al informaticii. Adesea chiar juriştii înlocuiesc convingerea prin argumentul tehnic. Ura dintre familiile Capuletti şi Montecchi nu a dus la o incomprehensiune mai profundă decît rivalitatea dintre domeniile ştiinţifice: rivalitate pentru resurse, dar mai ales pentru timp de atenţie. Directorul unei televiziuni publice franceze a spus odată, cu umor, un adevăr destul de profund: „noi vindem timp de atenţie”. La fel, în universitate, lupta pentru numărul de ore de curs săptămînal nu este atîta competiţie pentru resurse financiare, cît patima maestrului de a-şi reproduce tipul de gîndire în spiritele discipolilor.

Productivitatea ştiinţifică este încurajată de dialogul dintre discipline. Cel puţin aşa ne îndeamnă să gîndim exemplul colegiilor de la Cambridge şi Oxford, unde locuiesc împreună fizicienii, filosofii şi economiştii. Facultăţile sunt despărţite, dar colegiile constituie un mediu social în care au loc schimburi permanente, formale şi informale. O perioadă de conformism obligatoriu în gîndire a lăsat urme greu de şters. Ştiinţa ne cere să gîndim cu îndrăzneală, altfel decît ceilalţi, fie aceştia şi colegi de catedră. Avem nevoie să încurajăm o atitudine creatoare, novatoare, asertivă, care să conteste ideile primite şi să argumenteze noi feluri de a vedea realitatea.

Pe urmele unor exemple ilustre ale înaintaşilor, precum acela al neuitatului Grigore Moisil, propun să organizăm Conferinţele Universităţii din Bucureşti, o iniţiativă în care specialiştii să se adreseze nespecialiştilor, încercînd să le explice, ca unor profani, ceea ce fac, de ce obiectul cercetării lor este relevant, de ce-i pasionează obiectul lor de studiu. Sper ca astfel să reînviem o emulaţie dezinteresată a vieţii intelectuale, dezbărată de provincialismul disciplinelor, şi mai apropiată de climatul ştiinţei internaţionale, în care polenizarea încrucişată a intelectelor este cea mai rodnică speranţă a fertilităţii cunoaşterii.

Fiindcă inaugurăm astăzi un sistem integrat cu trei trepte, licenţă, master şi doctorat, în care doctoranzii sunt în acelaşi timp studenţi şi tineri cercetători cu drepturi depline, în măsura în care studenţii de la fiecare ciclu vor participa la aceste conferinţe interdisciplinare, ei vor putea suplini inconvenientele unei formări prea înguste. Sper că în Universitate se va recunoaşte cu timpul validitatea acestui model de formare, bazat pe mobilitatea ideilor.