Căutare
Generic filters
Exact matches only
Filter by Custom Post Type

Cu ocazia primei ediții a Galei de decernare a Premiilor Senatului Universității din București, membri importanți din comunitatea academică din România au pășit pe scenă, fiindu-le recunoscută munca din anul universitar precedent, 2016-2017. În cadrul acesteia, prof. univ. dr. Maria-Luisa Flonta, cadru didactic la Facultatea de Biologie a  Universitatății din București a obținut distincția pentru Profesorul emerit al anului, domeniul Științele vieții și ale pământului. Absolventă a Facultății de Biologie a Universității „Babes-Bolyai” din Cluj (1967), Maria-Luisa Flonta și-a transformat pasiunea într-o carieră strălucitoare, marcată de perseverență, generozitate și ambiție. În perioada 1971-1974, a fost bursieră Alexander von Humboldt, a îndrumat mulți tineri cercetători (conducând lucrări de doctorat din 1994) și a introdus în România tehnici moderne în domeniul neurofiziologiei celulare. În laboratorul său s-a folosit pentru prima oară tehnica patch clamp, utilă pentru măsurarea curenților prin canalele ionice din membranele celulare. A colaborat cu specialiști din Occident, în 2008 a condus un program de cercetare alături de neurobiologi din cadrul Universității din Hamburg, a analizat dinamica vieții academice din laboratoare europene cu tradiţie ştiinţifică și și-a propus să creeze și aici un climat academic propice apariţiei unor cercetări de valoare.

Am luat legătura cu doamna profesoară Maria-Luisa Flonta, nerăbdători să aflăm secretul acestei cariere longevive. Ce a motivat-o să rămână în România? Cum a debutat pasiunea pentru mecanismele întortocheate ale creierului?

Reporter: Încep prin a vă felicita pentru distincția primită. Ce v-a motivat să concurați la Premiile Senatului Universității din București? Care a fost obiectivul dumneavoastră? Cum v-ați simțit când ați văzut că munca dumneavoastră de câteva decenii bune a fost răsplătită astfel?

Maria-Luisa Flonta: Trebuie să recunosc că am fost copleșiți de felicitările pe care ni le-a adresat Preşedintele Senatului Universităţii din Bucureşti, prof. Marian Preda. Ne-a admirat curajul şi îndrăzneala de a concura. În cazul meu, o mai tânără şi mai curajoasă colaboratoare, conf. univ. dr. Beatrice Radu, a avut iniţiativa de a face această propunere. Ea a adunat mărturii ale altor membri ai Departamentului de Fiziologie şi Biofizică, care susţineau această nominalizare. Emoţia cea mai intensă am simţit-o citind chiar acele mărturii. Într-adevăr, am împlinit în 2017, anul premierii,  50 de ani de când lucrez în Facultatea de Biologie. Mă consider un om norocos pentru că toată viaţa am făcut lucruri care mă interesează. Astfel pot să spun că premiul este o recunoaştere, nu o răsplată. Răsplata este de fapt conştiinţa faptului că ceea ce faci este util altora și că începi să-i înţelegi mai bine pe oamenii din jurul tău.

R.: Cum credeți că ar mai putea stimula excelența didactică și de cercetare Universitatea din București? Gândiți-vă la traseul dumneavoastră. Cum v-a ajutat Universitatea din București să vă atingeți idealurile profesionale? Ce apreciați în prezent, ce ați vrea să se schimbe, e sprijinul oferit cercetătorilor de către Universitate suficient de solid?

M.-L. F.: Excelenţa didactică, cât şi cea ştiinţifică, poate fi obţinută în primul rând prin angajarea persoanelor cu cele mai bune rezultate obţinute fie în timpul studiilor, fie după terminarea studiilor, când unii absolvenţi au devenit cercetători pasionaţi în alte instituţii şi laboratoare din ţară sau din străinătate. Atragerea celor mai talentate şi motivate persoane îmbogăţeşte viaţa universitară şi asigură un climat competitiv, dar în acelaşi timp onest şi cooperant.

R.: Cum a început pentru dumneavoastră pasiunea pentru neuroștiințe? Ați fost întâi fascinată de biologie pentru ca apoi să vă alegeți această nișă sau creierul v-a stârnit dintotdeauna o anume curiozitate?

M.-L. F.: Când am teminat liceul, oscilam între a da admitere la biologie sau la fizică. M-am întâlnit cu un profesor al Facultăţii de Biologie din Cluj (Mircea Pop) şi în urma acestei întâlniri m-am hotărât să dau la biologie. De la început mă interesa cum funcționează organismele vii. Aşa am ajuns la fiziologie, dar fiind o minte analitică mi-am dat seama că funcţiile fiziologice se realizează prin mecanisme biofizice şi biochimice. Astfel m-am apropiat de biofizică şi de ideile termodinamicii. Acestea mi-au deschis o altă vedere asupra lumii şi a locului nostru în ea. Fiecare dintre noi nu este decât o verigă într-un lung şir de evenimente care constituie viaţa şi istoria. După 1990, am descoperit neuroştiinţele şi utilitatea lor pentru a ne înţelege mai bine ca oameni cu diferite idealuri, interese, capacităţi, tulburări. Cartea lui Francis Crick (cel ce a descoperit structura ADN-ului alături de James Watson), “The  Astonishing Hypothesis. The Scientific Search of the Soul”, mi-a deschis o nouă perspectivă. În 1993, am propus programul de Master în Neurobiologie şi în 1994 a început. Un rol în iniţierea acestui program l-au avut atât profesorul Grigore Strungaru, cât şi dr. Doru Mărgineanu.

R.: Din experiența colaborărilor dumneavoastră cu specialiști din Occident, ați simțit vreodată că sunteți la granița a două lumi diferite: noi și ei? Cum se racordează cercetarea românească la tendințele actuale din neurofiziologie, atât din punctul de vedere al modelelor teoretice, cât și al infrastructurii de cercetare.

M.-L. F.: Nu am avut niciodată impresia unei diferenţe fundamentale, ci numai a unei diferenţe graduale. Chiar şi înainte de anii ’90, am reuşit să obţinem unele rezultate experimentale interesante. De exemplu, am evidenţiat cu mijloace experimentale destul de simple (metoda Ussing) că nistatina măreşte permeabilitatea membranelor biologice. Mai târziu, prin experimente biofizice mai sofisticate, s-a demonstrat calitatea de ionofor a nistatinei, mult utilizată ca substanţă antifungică. În momentul de faţă, în Departamentul de Fiziologie şi Biofizică, există un număr notabil de cercetători de mare valoare, unul dintre ei a fost chiar premiat de Senatul Universităţii în acest an. Una dintre temele abordate în departament este încercarea de a clarifica mecanismele neurale ale generării durerii fiziologice şi patologice. Generarea senzaţiei de durere are un rol protector în economia organismelor animale şi umane, ea însă poate deveni cronică şi atunci duce la o scădere drastică a calităţii vieţii celor afectaţi. Dacă asemenea cercetări ar fi mai bine susţinute în România, rezultatele ar fi şi mai bune.

R.: Cum a fost prima generație de neurobiologi masteranzi? Au răspuns așteptărilor dumneavoastră? Ați întâlnit tineri pasionați, cu potențial, ei ce vor să aducă nou în domeniu și de ce au nevoie mai exact pentru a-și îndeplini obiectivele?

M.-L. F.: Spun un DA hotărât. În cursul anilor, am avut tineri pasionaţi, interesaţi de neuroştiinţe, cu mare potențial. Pe cei mai buni am încercat să-i reţinem în department. Astfel s-a constituit o echipă, care deserveşte disciplinele de fiziologie şi biofizică, cât şi masteratul de neurobiologie. Din păcate, nu avem destule locuri să-i reţinem pe toţi cei care ar putea contribui la cercetarea neurobiologică. Există acum un proiect de înfiinţare a unui Institut de Neuroştiinţe în cadrul Academiei Române, ce ar putea să devină un centru care să absoarbă absolvenţii interesaţi de cercetarea neurobiologică. În momentul de faţă, mulţi dintre foştii noştri masteranzi lucrează în laboratoare performante din întreaga lume. Când revin în ţară, ţin conferinţe despre cercetările lor.

R.: Cum ați explica unor deplini necunoscători tehnica patch clamp? Care e miza concretă a acestei tehnici?

M.-L. F.: Tehnica patch clamp (fixare de petic) este o tehnică foarte fină şi pretenţioasă în acelaşi timp. Ea reuşeşte să măsoare curenţi electrici produşi de ioni, prin membranele celulare, mai precis prin nişte proteine inserate în membrana celulară, aşa numitele canale ionice. Aceşti curenţi generează impulsul nervos, prin care se transmit informaţiile în sistemul nervos. Faptul că vedem, auzim, mirosim, ne orientăm în spaţiu, putem comanda mişcări, putem vorbi, putem să luăm decizii, să cântărim argumente, toate aceste performanţe ale sistemului nervos au ca bază de funcţionare canale ionice cu diferite proprietăţi biofizice şi biochimice. Denumirea tehnicii vine de la faptul că aceşti curenţi ionici se măsoară pe o porţiune din membrana neuronală (un petic de membrană) fixată la capătul unei micropipete, care printr-un microelectrod este racordată la un amplificator capabil să măsoare curenţi de ordinul picoAmperilor (10-12 A). Tehnica a fost distinsă cu premiul Nobel în 1991. Introducerea tehnicii la noi în laborator s-a petrecut  la sfârşitul anilor 1990, când am beneficiat de granturi finanţate dintr-un împrumut de la Banca Mondială şi din fonduri guvernamentale ale statului român, pe de o parte  şi de nepreţuita expertiză a unui colaborator de la acea vreme, profesorul Gordon Reid, pe de altă parte.

R.: Probabil că acest premiu v-a declanșat câteva nostalgii. Care au fost, în opinia dumneavoastră, profesorii care v-au făcut să iubiți neuroștiința, cei care v-au dat aripi și care v-au făcut să credeți în sensul căutărilor dumneavoastră? 

M.-L. F.: Am crescut într-o familie de profesori universitari, unde munca susţinută şi promovarea meritocratică erau de la sine înţelese. Tatăl meu, Gheorghe Călugăreanu, matematician, nu ar fi acceptat niciodată să „pună pile” pentru mine sau pentru fratele meu. Industria meditaţiilor era complet necunoscută în acea perioadă. Aşadar, din tinereţe am fost imersată în lumea ştiinţelor, având ca ideal să fac şi eu ceva util în această direcţie. Cu un prieten student la medicină plănuiam, cu naivitatea vârstei, cum să reparăm ochii nevăzătorilor. Îmi aduc aminte că atunci când am primit prima leafă de la Universitatea din Bucureşti, am avut un sentiment de jenă, ridicol în ziua de azi:  Ce, eu lucrez pentru bani?! Desigur, confruntarea ulterioară cu necesităţile vieţii zilnice, au alungat acel sentiment de perioadă romantică a începuturilor. Acum însă, la vârsta a treia, simt nevoia de a construi o punte între vechile generaţii de biologi şi generaţiile viitoare. Un profesor are şi datoria păstrării istoriei unei discipline. Din acest motiv, am început să scriu o istorie a fiziologiei la Universitatea din Bucureşti. Prioritatea formării unei şcoli de fiziologie în afara unei şcoli de medicină, aşa cum s-a întâmplat la Universitatea din Bucureşti în anul 1874, constituie un fapt neobişnuit şi prin urmare demn de amintit.

R.: Creierul are propriile mijloace de a ne induce în eroare ca să ne facă existența suportabilă, minciuni necesare și iluzii de tot felul. După atâția ani de studiu, considerați că sunteți cu un pas înaintea propriului creier? Că aveți acum un „meta-creier”?

M.-L. F.: Acestea sunt întrebări dificile. Mie mi se pare că existenţa mea a fost chiar plăcută. Sigur că în viaţa optimiştilor există şi iluzii, care ne dau curaj să depăşim situaţiile nedorite. Acesta ar putea fi un mecanism cerebral adaptativ. Să vezi partea plină a paharului. Cu vârsta, cresc echilibrul şi moderaţia. Acceptăm şi prelucrăm mai bine incertitudinea şi ambiguitatea, relativizăm valorile şi creşte toleranţa pentru sistemele valorice ale altor persoane, conştientizăm prejudecăţi şi stereotipuri care ne conduc, sunt favorizate atitudini şi comportamente prosociale. La toate acestea, un neurobiolog încearcă să înţeleagă ce se întâmplă în creier, de ce la unii oameni înţelepciunea creşte odată cu vârsta, iar la alţii nu.

R : În loc de încheiere, un mesaj pentru organizatori?

M.-L. F.: Felicit organizatorii pentru acest eveniment, le mulţumesc şi le doresc să aibă ocazia de a premia profesori şi cercetători tot mai performanţi ai Universităţii noastre.

Acest site folosește cookie-uri pentru o mai bună experiență de vizitare. Prin continuarea navigării, ești de acord cu modul de utilizare a acestor informații.

Share This