Căutare
Generic filters
Exact matches only
Filter by Custom Post Type

Senatul Universității din București a acordat premiul pentru Cea mai bună teză de licență din domeniul Științelor Umaniste unui absolvent al Facultății de Istorie, Mădălin   Ciobotaru, pentru lucrarea „Avatarurile arhitecturii romane de propagandă în perioada lui Mussolini”. Considerând că postmodernitatea și, implicit,  postmodernismul nu au însemnat sau nu înseamnă doar negare, ci și reinterpretare, reabordare și reutilizare, autorul afirmă că „Avatarurile arhitecturii romane de propagandă în perioada lui Mussolini” este o lucrare postmodernistă, atât în abordarea scrierii, cât și în esența temei.

Pornind de la o scurtă introducere în contextul istoric al primelor decenii din secolul trecut, dar continuând cu influențele majore ale antichității, el a urmărit și a reușit să încheie „cercul influenței” într-o notă psihosociologică. Nevoia cunoașterii caracterului lui Mussolini, metodologia mai puțin axată pe generalizare și abordarea pluridisciplinară au dus la apariția acestei lucrări interesante și originale. Mai multe detalii cu privire la postmodernitate și la influențele acesteia din punct de vedere psihologic ne vor fi oferite chiar de Mădălin Ciobotaru.

Reporter: Înțeleg că lucrarea dumneavoastră este o interpretare postmodernistă. Pornind de la acest fapt, aș vrea să vă întreb unde încadrați, ca absolvent de Istoria Artei, perioada pe care o traversăm în prezent? Este tot postmodernitate, sau ar fi mai bine să vorbim, deja, despre ”postumanism” sau ”altermodernism”?

Mădălin Ciobotaru: Lucrarea mea se definește ca fiind postmodernistă, prin metoda folosită pentru conceperea ei. Faptul că am utilizat informații din mai multe  domenii, pentru a-mi contura concluziile, îi atribuie caracteristica de „postmodernism”. Cred că trăim în postmodernitate și atât. Celelalte curente au apărut și au dispărut la fel de repede. Într-o lume aflată în continuă mișcare și dezvoltare, este extrem de greu să mai împarți o perioadă pe curente și categorii. Drept urmare, sunt două soluții: ori alegi să definești prezentul în linii mari, ori te înarmezi cu răbdare și te pui la curent cu noile tendințe. Da, am spus intenționat „tendințe”, pentru că mă simt ca în lumea modei: la fiecare 15-20 de ani apare un nou termen ce definește perioada în care trăim.

R.: Pornind de la subiectul tezei, v-aș întreba dacă, extrapolând, ați detectat, cumva, în presa aservită politic, de astăzi, influențe ale unui fost (și nu atât de adânc îngropat) regim totalitar.

M.C.: Cred că toată presa din România este aservită politic. Depinde foarte mult în ce tabără te situezi. Influențele regimului totalitar, nu demult apus, sunt foarte prezente în viețile noastre. Nu cred că este vina celor 50 de ani de comunism, ci a felului nostru de a fi. Cred cu tărie că avem în sânge această nevoie de servilism. Nu știu care ar putea fi cauza… Cultura, religia, istoria… În momente grele, societatea tinde spre extremism, fie el religios, politic sau de orice altă natură. Cel mai bun exemplu din zilele noastre este cel al mișcării pro familia tradițională. Pe fondul unor nemulțumiri adunate în decursul celor 30 de ani de „democrație”, un anumit grup din societatea românească și-a găsit o țintă: minoritatea LGBT. Cu ajutorul politicului și al unei părți din presă, se încearcă găsirea vinovatului pentru toate neajunsurile, în această minoritate, care ar „distruge celula de bază a societății”. Astfel, presa aservită unei anumite părți a politicului susține și îndeamnă la ură. Propaganda nu a dispărut și nici nu o să dispară. În servilismul lor, foarte bine implementat de fostul regim, nu fac altceva decât să calce în picioare sute de oameni care s-au luptat cu prețul vieții pentru libertate.

R.: Aș vrea să ne oprim puțin și asupra statuilor pe care le putem vedea, în București. Cum sunt ele văzute, de un ochi critic?

M.C.: Din fericire, minunata noastră capitală abundă într-un mix de frumos și urât. Majoritatea statuilor bucureștene nu doresc să transmită un mesaj estetic, o valoare pur decorativă, ci un mesaj ideologic, politic, de cunoaștere. Aproape peste tot sunt doar reprezentări ale unor personalități marcante sau mai puțin marcante pentru istoria noastră sau pentru istoria universală. România, inclusiv Bucureștiul, încă mai încearcă să arate ce popor excepțional suntem. Încă simțim această nevoie de a ne repeta la nesfârșit caracterul excepțional, care în opinia mea, nu face altceva decât să ne țină pe loc, prinși într-un trecut mai glorios.

R.: M-ar interesa părerea dumneavoastră în legătură cu  obiectele (ex: agende, lavete de ochelari, căni, pahare, șosete!!!) pe care sunt imprimate picturi ale unor artiști celebri (cazurile Frida Kahlo, Gustav Klimt și Van Gogh sunt, din câte am observat, ,,cele mai flagrante”). Vin acestea în ajutorul ,,popularizării” unor opere de artă, sau dimpotrivă, le fac un deserviciu, le conduc spre zona kitsch-ului?

M.C.: Eu sunt un susținător al promovării artei, indiferent de mediul prin care aceasta este propagată. Atât timp cât mesajul operei nu este alterat, nu identific nicio problemă. Trăim într-o lume a consumului. Nevoia de a produce noi și noi produse, inedite, care să atragă atenția și să vândă, a dus la această „nebunie”. Popularizarea se întâmplă nu numai în domeniul artelor plastice, ci și în fizica cuantică, de exemplu. Ca orice domeniu umanist, și artele suferă modificări în funcție de evoluția umană. Ceea ce era arta în secolul al XIX-lea, în anii 50 era produsul unei societăți demult apuse (bineînțeles, pentru o anumită categorie socială). Ideea este că arta se comportă precum un organism viu: se naște, trăiește, se schimbă și moare. Depinde foarte mult ce etapă preferi.

R.: Am aflat, din CV-ul dumneavoastră, că studiați dosarele de securitate ale unor artiști plastici. Am putea să-i încadrăm și pe aceștia în ,,mișcarea disidentă”?

M.C.: Din punctul meu de vedere, mișcarea disidentă din România a fost înfăptuită și susținută de oamenii simpli, în general. Mă refer aici la perioada anilor 70-80: traficul ilicit de produse din străinătate, de produse alimentare, de cărți, etc. Sunt câțiva artiști, scriitori, oameni cu o origine „nesănătoasă”, care au încercat, după posibilități, să se împotrivească regimului sau mai bine spus, prostiei care a alimentat comunismul în România. Foarte puțini au rezistat, iar foarte mulți s-au complăcut în această situație.

R.: Care este viața unui proaspăt ,,broker de artă”? ,,Mănâncă artă pe pâine” (și numai atât) sau se află chiar într-o situație (financiară) privilegiată, față de artiști? Câți mai sunt cei interesați să achiziționeze piese de artă ,,contemporană”?

M.C.: Deși pare surprinzător, un tânăr broker de artă nu beneficiază de foarte multe avantaje materiale. Primul avantaj pe care îl întâmpină, pe această cale, constă în bucuria frumosului de care se lovește. La fel ca și o parte din artiștii români, tânărul „broker de artă” încearcă să își croiască un drum într-o lume plină de neștiutori, care se autoproclamă atotștiutori. Ca orice alt domeniu din România, piața artei este în plină dezvoltare, dar nu pe segmentul de artă contemporană, ci pe cel al artei clasice (clasică pentru spațiul nostru, românesc) și al artei moderne. Acei „frumoși” ani ai comunismului au afectat aproape iremediabil simțul estetic al românilor. Trecerea de la arta realismului socialist, a peștelui de pe televizor și a carpetei cu „Răpirea din Serai”, la suprarealism, minimalism, steampunk, etc. este foarte dificilă. Din experiența mea, românii habar nu au ce este arta contemporană și nici nu vor să afle.

R.: Să rămânem în zona pragmatismului. Vă propun un exercițiu de sinceritate. De câte ori vi s-a spus, înainte, în timpul și după absolvire: ,,Cu Istoria Artei mori de foame.” Cum credeți că ar putea fi schimbată nu numai această percepție, ci și cauzele/ contextele  care conduc la ea? Pentru că, până la urmă, iată că Cea mai bună teză de licență din domeniul Științelor Umaniste a aparținut chiar unui absolvent al Facultății de Istorie.  

M.C.: De nenumărate ori mi s-a spus că nu am ce face cu Istoria Artei, dintr-un singur motiv: ARTĂ. Foarte multă lume are impresia că am făcut și fac doar artă. Ceea ce arată un mare nivel de „neștiințăˮ. Pentru a înțelege întreaga istorie a tuturor artelor, a trebuit să-mi aplec atenția și asupra altor discipline: sociologie, antropologie, psihologie, lingvistică, economie, politică, etc. Pentru foarte multe secole, chiar milenii, arta a avut o valență propagandistică, care era utilizată pentru transmiterea unor ideologii, opinii, adevăruri sau neadevăruri.

Percepția societății poate fi schimbată (întotdeauna) doar prin educație. Eterna problemă a lipsei de educație se răsfrânge inclusiv asupra acestui subiect. Într-adevăr, este greu să schimbi păreri sau concepții bine întipărite în mintea unui om, dar nu imposibil. După ani și ani în care ni s-a repetat că o meserie sau o profesie nu este bună dacă nu produce ceva fizic și util, devine obositor să tot încerci să schimbi această părere. Mulți dintre cetățeni nu înțeleg că avantajul speciei noastre constă în abilitatea de a produce și a lucra cu idei și concepte. Când ne vom deschide ochii și vom realiza că într-o societate este nevoie și de oameni care gândesc, ceva, ceva se va schimba.

R.: Și pentru că tot a venit vorba despre facultăți, povestiți-ne despre modul în care ați perceput dvs. studenția în cadrul Universității din București.

M.C.: Pot să spun că a fost una dintre cele mai frumoase perioade de până acum. În comparație cu alți prieteni de-ai mei, am avut parte de un colectiv extraordinar, care m-a făcut să-mi pară rău când am terminat cursurile de licență. Pentru a echilibra balanța, mă simt nevoit să invoc și partea neplăcută a experienței (întotdeauna există așa ceva): autoritatea nemăsurată. În decursul celor trei ani de studiu, am avut ghinionul de a mă lovi de câțiva profesori (puțini la număr) care sunt încă prinși în trecut și în modul de a „face școală ca pe vremuri”. Mai exact, să fii supus și să nu comentezi în fața autorității care rezidă din funcție, nu din cunoaștere. Abia de curând am reușit să înțeleg de unde vine această atitudine neproductivă: din frica de schimbare. Sunt oameni, poate extrem de pregătiți sau nu, care simt cum, generație după generație, își pierd din importanță și din utilitate. Consider că este extrem de trist să nu reușești să ții pasul cu vremurile în care te afli.

R.: Cum credeți că ar mai putea stimula excelența didactică și de cercetare Universitatea din București? Considerați că inițiative precum Premiile Senatului Universității din București motivează mediul academic?

M.C.: În această lume extrem de tehnologizată și digitalizată, singurul mod prin care poți să mai stimulezi excelența este prin afirmare la nivel mondial. Excelența nu mai este dată doar de oameni pregătiți, ci și de modul prin care reușești să îi faci „celebri” în domeniul lor de activitate. Degeaba aduci o noutate într-un domeniu, dacă nu reușești să o faci cunoscută tuturor. Avantajul școlilor din Vest (cele cu care ne place să ne comparăm) nu constă doar în buna pregătire, ci și în publicitatea pe care și-o fac. Universitatea din București, prin premiile sale, stimulează, dar ar trebui să devină și mai vizibilă în străinătate prin mai multe proiecte de cercetare internațională, prin finanțarea proiectelor de anvergură, prin acordarea de sprijin financiar și logistic tinerilor cercetători. Educația costă. Și costă mult!

Share This